Viața mea s-a schimbat!

E aproape miezul nopții și stau în sukhasana (așezat încrucișat) la capătul patului, pe covor. E prima zi în care am schimbat salteaua patului chiar dacă am cumpărat-o de acum aproape o lună. Prima propoziție ce mi-a venit în minte a fost: ”Astăzi, viața mea s-a schimbat!”

 

De fapt sunt de părere ca viața noastră se schimbă în fiecare zi, în fiecare clipă, însă totul ține de atenția noastră. Cât suntem, de fapt,  de atenți la ceea ce se petrece cu viața noastra?

Recent, însă nu cu foarte mare sistematizare, am început să exersez din nou Tratka. Aceasta este o tehnică de meditație care presupen concentrarea atenției intr-un punct fix,fără să clipești.  Practic contemplarea unui punct fix vrea să transmită minții semnalul că ar trebui să se liniștească. fără să mai alerge de colo-colo.

Ei bine, stăteam la marginea patului, în liniște totala, cu felinarul ascuns intre perne pastrând in spatele meu, lumina difuză. Deși tratka se ajută de obicei de surse de lumină, cum ar fi de exemplu o lumînare aprinsă, pentru contemplare, am ales de data asta să privesc spre pat. În vîrful patului, puica Otilia dormind de se scuturau pernele.

De fapt ele nu se scuturau,  iar respirul ei era liniștit, însă tratka in cazul incepătorilor se joacă grozav cu imaginile din fața ochilor. Așa au început imprimeurile de pe lenjerie să se joace, să se onduiască și să alunece. Mi-am amintit de îndată de dățile când am făcut asta în India. Un întreg desen animat s-a creat atunci în fața ochilor mei în șiroaie de lacrimi.

Am reușit să stau în liniște lângă pat, însă de îndată ce am decis să inchei mi-am dat seama brusc ce pas mare am facut astăzi, dar mai ales cum a început totul.

Acum mai bine de 7 ani făceam practica pedagogică în facultate. Până la stagiul de practică nu mai avusesem contact cu copii de școală primară sau generală și asta pentru că nu suntem un neam foarte mare, iar eu colac peste pupăză, sunt cea mai mică. O zic mereu când vorbesc despre click-ul prin care am ajuns sa fiu profesor de educație fizică și până în ziua de astăzi. Un mare merit îl are desigur doamna profesoară ce ne-a îndrumat cu inima deschisa, Gabriela Dințică (UNEFS București) pe parcursul a două semestre.

Predam deja de câțiva ani buni în școala gimnazială când mi-am luat inima în dinți și mi-am încercat răbdarea și pe la grădiniță și after-school. Am amintiri diverse și din perioada aia însă momentul culminant a fost când Otilia (copilul ce m-a făcut pentru prima dată mătușă) a venit pe lume și ne-am întâlnit chiar din prima zi de viață.

Pentru mine întâlnirea a fost absolut wow. Omul cu care te întâlnești din prima sa zi de viață sigur se strecoară în suflet pentru totdeauna. Stau și încerc să mă uit la ea fără să clipesc. Sunt 2 ani trecuti deja de când ne-am întâlnit prima dată însă perioada în care se află ea acum e dulce, foarte dulce. Îmi picură în suflet mai multă iubire cu fiecare zi ce trece.

Deși am dormit cu ea și până acum de atâtea ori deja, ne-am jucat, am leganat-o și i-am povestit verzi și uscate de atâtea alte ori, astăzi este în sfârșit prima noapte în care a venit să doarmă la mine.  Da, a venit seara în care, atunci când mă pregăteam să plec de la ele, puica a spus: ”-Ghighi, vin să dom la tine! Eu pec!” Habar n-aveam că o să-mi iasă schema până la capăt, pentru că, desigur nu e prima dată când ne echipăm de plecare.

Otilia m-a învățat multe, multe ce nu pot fi transpuse în cuvinte. Multe care, chiar dacă aș încerca să le dau o formă mi-ar ieși în cuvinte stâlcite  și cam peltic. Modul în care oamenii se formează pe parcursul vieții e absolut uimitor. Vedem atât de des, și exclamăm chiar în gura mare când vine vorba despre copii la cât de mult și de repede se schimbă ei de la o zi la alta, însă refuzăm să credem că noi adulții ne schimbăm în vreun fel. Exclamăm de atâtea ori ”-Păi ăsta nu se mai schimbă niciodată!” sau auzi pe la alții ”-Așa sunt dintotdeuna!” Eu continui să cred că emoția descoperirii detaliilor si amănuntelor legate de noi si de ceilalti nu a coborât încă până în inimă pentru cei care nu se bucură de miracolul fiecărei zile cu schimbările si modelajul ce ni le aduc.

Ne-am jucat în pat, pe lângă pat, am chicotit, am râs și desigur am incheiat pe refren de ”-Viau la mami, viau la mami, viau la mami!” moment în care Miss O. a căzut la datorie. Așa am ajuns să stau să mă uit la ea și să ma bucur cu tot sufletul ca ea e cea care inaugurează salteaua. (haha)

Noaptea asta a cutremurat ceva cu adevarat profund în mine și în experiența mea de până acum.  Așa se face că închei spunând că puica mi-a umplut astă seară si casa, nu numai sufletul. Mă duc să mă cuibăresc lângă ea până nu se face dimineață.  🙂

 

 

2 Comments Add yours

  1. Ivona says:

    Cat de frumos ai scris, mi-au dat lacrimile! Otilia e norocoasa cu asa o matusica!

  2. Ileana says:

    Vrem si noi o matusica asa disponibila! 🙂

Leave a Reply to Ileana Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *