Santiago de Compostela – Finisterre

Mă trezesc de câteva ori peste noapte și mă foiesc în sacul de dormit. Pe ferestră încă se vede Catedrala Santiago de Compostela în luminile calde ale felinarelor iar eu mă tot calculez cât mai e până dimineața. ”Mâine vei fi iar pe drum” îmi soptește vocea interioară ca pe o mantră și mă adoarme la loc. 

https://www.instagram.com/p/Bp6fVN_Fd-n/

Decizia de a merge pe jos până la capătul pământului mi se cuibărise deja de ceva vreme, așa că nu mi-a luat mult să arunc o privire pe aplicație și să îmi calculez etapele rămase.  89 îmi sare în ochi zglobiu ca anul nașterii și zic ce mai, 3 etape…după care îmi va fi deja dor de mers pe jos. Dimineața în care pașii îmi alunecau pe străzile din Santiago era una de toamnă în toată regula. Ceața și răcoare pe la picioare însă un vânt călduț al unui oraș populat de atâtea și atâtea suflete adia abia sesizabil. Câinii de prin curți mă conduceau cu lătrat, becurile cu senzori mă depistau de îndată iar în jurul meu …nici un alt pelerin. Prima zi în care nu sunt condusă de sunet repetitiv de bețe lovite de caldarâm.

  1. Santiago de Compostela- Vilaserio  33,7 m
  2. Vilaserio – Cee  34,2 km
  3. Cee – Finisterre – 16.2 

https://www.instagram.com/p/Bp4zJfsldvZ/

Ce senzație stranie după o săptămână de vânzoleală pe potecă, să mergi în sfîrșit singur. Așa se face că în prima zi am întâlnit doar 4 pelerini. Cu primii doi ne-am intersectat încă în întuneric și mai mult ca sigur că ne-am speriat unii de alții în pădure iar cu ceilalți doi în a doua parte. Straniu este și că aici sunt deja pelerini care vin de pe alte camino față de cel francez. (cum ar fi cel portughez sau del norte). Mergând prin ceață și prin nori prin sate parcă pustii, deodată a început și ploaia. Mi-am zis în gând ploaie, asta e prima zi de când am plecat de acasă când plouă. Așa că am întâmpinat-o cu zâmbet pentru că se arăta mocănească, pulverizată și plăcută mergând în comfortul gecii ticsite cu polar pe dedesubt.

https://www.instagram.com/p/Bp5TdxwFq54/

Cu toate astea mintea a început să coacă. Evelina, ce ți-ai dori acum? iar răspunsul nu a întârziat să apară …și nu oricum. Cu toate detaliile. ”Păi…aș vrea să dau peste un Albergue care să aibă un perete numai fereastră să pot să văd ploaia de acolo. Să stau înfofolită într-o pătură pufoasă cu o carte în mână…apropo de carte n-am mai citit nimic de aproape o lună. Ah. și dacă s-ar mai găsi și o pisică să îmi toarcă în brațe…”

https://www.instagram.com/p/Bp6aW4vl7AI/

În Negreira, locul unde pelerinii poposesc de obicei în prima zi …am intrat într-un supermarket și mi-am cumpărat o cremă de corp…și ea parcă venind din același plan ciudat. Ploaia s-a preschimbat în vânt… iar mirosul pădurilor de eucalipt mă pătrundea în tot corpul. Continuam să mă bucur la fiecare pas cu gluga bine trasă pe urechi într-un sunet asurzitor al palelor de vânt, unde eolienele erau în al nouălea cer. Tresar când o gașcă mare de bicicliști, ce par la un antrenament oficial, trec pe lângă mine. Mă uit și nu-mi vine să cred. Zeci de bărbați îmbracați toți la fel înșirați pe poteca.

https://www.instagram.com/p/Bp5SRgFlT4t/

Albergul pe care îl aveam în plan era unul donativo. Așa că inițial nu am părut surprinsă de cât de pustiu era totul în fața lui. (față de forfota de cu doar câteva zile înainte) Când am intrat și am văzut că de fapt clădirea era lăsată la liber…iar totul înăuntru părea lăsat din altă epocă. Saltele pe jos, paturile răscolite, miros de toaletă până la etajul1 mi-am zis: Ok, aș putea face și asta, să incerc și tipul ăsta de cazare, sigur are să îmi aducă o experiență…dar cum rămâne cu pisica și cu pătura caldă?!

https://www.instagram.com/p/Bp7SEHplXnO/

În două secunde am făcut stânga împrejur, și m-am întors până la un punct unde văzusem o casă cu un 8 răsturnat într-un semn al infinitului sub care scria Casa Vella.  Bănuiesc că nu o să mă credeți din prima, însă acest colt rupt din gândurile mele, s-a desfășurat în fața ochilor mei exact așa. Cu mențiunea că pisica era în curte și nu intra în casă. Crema de corp cumpărată cu puțin timp în urmă lasă pe pielea mea uscată dâre de bucurie. Da, am parte de o cameră cu duș, wc și ciuvetă doar pentru mine așa că mă bucur de apa fierbinte și de răsfăț în toată regula. Totul aici e aranjat cu gust și mai mult de atât, totul are o poveste. Casa este o moștenire de familie. Casă veche din piatră și cu vatra în living, masa mare cât pentru bucuria tuturor pelerinilor ce se adună în jurul ei până seara. (o casa desprinsă parcă din toate cărtile scrise de Kate Morton) Cireașa de pe tort vine în momentul în care urechile îmi sunt scăldate deodată într-un sunet atât de cristalin parcă pogorît din altă lume. Aici aveam să cunosc clopoțeii Koshi de care m-am îndrăgoatit iremediabil. Somnul pe salteaua cu memorie, după aproape o lună de schimbat patul în fiecare seară mi-a amintit cu siguranță de patul de acasă.  Mi-a fost greu să mă despart de patul călduț de cu noaptea în cap…însă cu siguranță asta e ultima dimineață pe drum.

https://www.instagram.com/p/Bp9hKJyl8kH/

Drumul spre Cee a fost și el presărat cu multe suprize. Luna sclipește cât o unghie deasupra broderiei făcută de vârfurile copacilor în bezna dimineții. Apoi odată cu prima geană de lumină mă pun pe cules fructele eucaliptului și să tot cercetez cu privirea poate vreun arbust Camelie care și el e în fruct acum. Am o traistă plină de eucalipt care îmi parfumează rucsacul. O vulpe îmi sare în potecă cu tot cu coada ei stufoasă și cu picioarele strecurate în ciubote închise la culoare. Ne speriem amândouă și n-apuc să îi dau binețe că fuge înapoi în pădure. Vântul bate mai cu putere decât ieri, iar poteca mă poartă sus-jos. Râd la ideea că doar punga cu fructele eucaliptului și cu castanele mă ține pe picioare, altfel aveam toate șansele să zbor până în America.  Știu urechile îmi vîjîie grozav, dar am noroc cu două melodii ce mi se derulează pe repeat în minte.

https://www.youtube.com/watch?v=PAzH-YAlFYc

https://www.youtube.com/watch?v=ujRhNAlfuZo

 Vreo 12 kilometri am mers doar prin păduri de pin. Trebuie să asculți vântul cum șuieră prin acele pinilor. Ace ce se schimbă la culoare și se aștern covor arămiu pe poteci. Acel entuziasm în crescendo așteptând din orice clipă să văd oceanul…ori pe stânga ori pe dreapta. Cerul pe al cărui fundal se aleargă nori răzleți iar kilometrii ce se împuținează cu fiecare pas. Orășelul Cee pare unul tipic de vacanță. Case așezate terasat pe deal, golfulețul pustiu odată cu terminarea concediilor. Spaniolii gălăgioși ce știu să se bucure de viață la orice vârstă și patul cu vedere la ocean la doar 2 pași de faleza. Asta e ultima zi de spălat rufe din acest periplu. Și mă mir încă de faptul că mi-am spălat hainele zilnic, timp de aproape o lună cu atâta bucurie.

https://www.instagram.com/p/Bp9oNmjFbx5/

Magazinele sunt închise și se simte atât de bine gustul de extra sezon la malul oceanului. Liniștea aceea a oamenilor dar natura ce grăiește și deși se pregătește de iarnă e plină încă de viață și de faptul că s-a eliberat din funcția de ”distracție pentru turiști”. 

E aproape ora 8 dimineață, iar eu sunt încă în sacul de dormit. Ce senzație ciudată să mă fi trezit deja și să stau ca un popândău. E încă întuneric afară, așa că mi-am propus ca în acești ultimi kilometri din pelerinajul meu să îi străbat scăldată în razele de soare. 

Toate casele și toate blocurile din Cee au ochii mari căscați spre ocean. Adică ferestre cât poți vedea cu ochii de sus până jos. Sunt convinsă că Cee, Concurbion și Sardineiro sunt cu siguranță niște destinații cochete de vacanță. 

https://www.instagram.com/p/Bp9sBAZlkL9/

Pentru că am doar 13 km de parcurs tropăi ca vevero-căprită de la un copac la altul strângând provizii. Ideea ce mi s-a cuibărit în minte, de a oferi suveniruri naturale, strânse chiar de mine, mă gâdilă peste tot. 

https://www.instagram.com/p/Bp9yJyTll-t/

Sunt fericită. Sunt in al 9-lea cer. Chiar la intrare in Finistere mă pricopsesc cu o pisica mieunătoare și gâdilabilă din cale-afară ce nu stă pe gânduri și îmi verifică amănunțit rucsacul, apoi după ce trec de acest random check, îmi sare în brațe. 

Mă cazez fără să-mi pese prea mult de locație și mă apuc să cutreier în continuare. Dau nas în nas cu Paco, apoi cu Carolina. Parcă sunt trează în vis, nu mă mai văzusem cu Carolina de 6 zile, așa că plutim amândouă spre Cap Finisterre. Amândouă avem chipurile scăldate în bucurie, ne-am despărțit la o zi distanță de ziua mea. 

https://www.instagram.com/p/BqB7QbilZ6k/

Timpul picură dintr-o altă clepsidră după un drum atât de aproape de ”rotițele” pămânului. Ziua se întinde ca un cearșaf multicolor și am timp să ajung la Cap Finistere chiar de 2 ori.  Cumva miraculos oameni cu care mă știu de 888 de kilometri, de 28 de zile… se înșiră ca niște licurici înspre far. Nimeni nu mai respiră, iar natura își joacă piesa cu apusul în cel mai vivace mod. Apa oceanului e calmă și dornică să împrăștie paleta Artistului până în sufletele noaste. 

https://www.instagram.com/p/BqCmGKjFCEw/

Cerul înstelat a luat locul ultimei licăriri de la orizont, iar viața palpita în mine mai multe decât în corp și în minte, ci mai degrabă în sute și mii de ani de existență. Farul, cu mișcarea lui constantă m-a tras înapoi în real ca un ghid blând printre pelerinii cu care am mers la pas în toate aceste zile: Thomas, Jean Pierre, Michele, Paco. Mereu avem un far interior, o lumină ce poate să ne îndrepte pașii pe câte un drum. Cât de ancorați suntem în a ne asculta intuiția?

https://www.instagram.com/p/BqcX_KTlrhG/

Astăzi se împlinesc 29 de zile de când umblu la pas de-a lungul Spaniei. Stau pe câteva pietre la malul Oceanului Atlantic. Mă bucur de reconectarea asta cu natura, cu ritmul ei, cu sunetul valurilor și al pescărușilor. Mă bucur de aer, de apă, de pământ. Totul e minunat și simt cum curge prin mine o inspirație Divină.

Această a 29 zi am considerat-o exact ca pe o zi de Duminica. Și acum, Evelina, ar fi cazul să te odihnești. Așa că în loc să îmi caut iar de drum, am respirat, am trăit în acest colț al pământului, unde poate acum mii de ani totul era încă scufundat in apă, ca un copil ce stă cuminte în pântecul mamei. 

Tranziția asta uimitoare de la 28 la 29 de ani și coincidența de a străbate drumul spre Santiago de Compostela și spre Finistere în exact atâtea zile, fără a plănui asta, îmi face încă și acum pielea de găină și îmi umezește ochii. 

https://www.instagram.com/p/BqEwP7zF2eq/

În acea ultimă zi de drum inițiatic am scris copiilor din clasa ce o aveam la dirigenție niște vederi pe care am mai strâns stampile, am scris familiei, prietenilor și am rămas în tăcere explorând plajele și bălăcindu-mă în Ocean, în octombrie.

Mar de Fora cu valurile ei înalte ca la Costinești puterea 10a. Nisipul extrafin în culori pastel asemenei unui chec pufos și aerul sărat ce conținea apa pulverizată a valurilor sparte cu putere de stânci. 

https://www.instagram.com/p/Bp6cWniFfAe/

Chiar înainte de a-mi lua tălpășița din colțul ăsta de rai, sincronizarea s-a produs până la capăt așa că în stația de autobuz m-am revăzut cu Ben, John, Bruno si Carsten, pelerini dragi, iar seara Cezar a condus 70 de kilometri până în Santiago să își ia la revedere de la noi. Ceea ce e în continuare emoționant chiar și la un an distanță.  Amintirile de pe Camino sunt atât de intense încât se vor păstra la fel de vii chiar și peste zeci de ani. 

Azi, la un an si o lună distanță de centrul ființei mele. 

Buen camino, pelerini! Drum bun, Cireșari!

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *