Țin să amintesc tuturor celor pasionați de călătorii, celor ce se simt brusc îngrădiți de situația actuală că cele mai frumoase călătorii, sunt cu siguranță, cele în interiorul nostru. Chiar unul din cei 13 scriitori ai cărții pe care urmează să vi-o prezint spune în descrierea lui așa: ”… am ajuns la vârsta la care amintirile mele sunt mai prețioase decât grijile prezentului.”
Cumva am tot tranzitat în perioada asta. Am citit pe sărite mai multe titluri, pagini, descrieri…până ce am găsit acea carte de care să nu mă mai pot dezlipi. Mi-era dor de senzația aia permanentă de nerăbdare ce te locuiește pe tot parcusul lecturării.
”Cât de frumos poate fi un oraș urât, povestiri și amintiri din Ploiești” e o carte ce poate merge la inima oricui indiferent dacă a călcat vreodată prin orașul cu pricina, sau nu. Și asta se întâmplă cu siguranță pentru că modul în care el îți e povestit te coboară frumușel în cufărul cu amintiri din copilăria și orașul natal.
M-a vrăjit încă din primele pagini tocmai pentru că m-a purtat rapid prin toate gările sale, într-o perioadă pe care eu nu am cunoscut-o doar din scurte povești spuse de tata. Da, mă refer aici la perioada locomotivelor cu abur. Și tata auzindu-le la rândul lui de la alții pentru că el și-a început activitata direct pe locomotivele Diesel.
Un pasaj din carte descrie exact trăirea pe care o am mereu atunci când stau și sorb povești din alte vremuri spuse la ceas de seară sau cu un lemn trosnind în sobă în vreo cabană de munte.
”Îmi place să cred că memoria poate fi păstrată și dăruită cu grijă, din generație în generație, ca un pandativ al unor vieți trecute care se încăpățânează să se risipească în praful uitării. Poveștile pot fi spuse de cei bătrâni celor tineri, iar cei tineri, când vor îmbătrâni, le vor spune mai departe celor ce au să vină. Și atunci, noile genrații vor putea trăi măcar o fărâmă din clipele care s-au scurt cu mult înainte de venirea lor pe lume. Vor putea intra în clădiri demult dispărute, vor putea asculta discuții stinse cu decenii în urmă, vor merge pe străzi ce nu mai există, și vor revedea oameni pe care nu i-au cunoscut direct niciodată. Și le vor simți pe toate ca fiind ale lor, ca parte din existența și trecutul personal.”
Dacă ar exista o statistică undeva, încât să văd de câte ori am trecut cu trenul prin gările Ploieștiului și mai apoi de câte ori i-am străbătut centura cu mașina, cred că aș fi foarte surprinsă. Și asta pentru că încă din copilărie străbăteam frumos țara de la fereastra trenurilor estivale în drum spre bunici, spre Oradea. Mirosul puternic al petrolului ars vine mereu alături de completarea sonoră ”am ajuns la Ploiești” cu care tata ne ademenea la fereastră în lungile călătorii. Urmau mai apoi ”crucea de pe Caraiman, anunțul sonor din gara Brașovului unde se schimba și accentul oamenilor, gara din Sighișoara, apoi parca prin somn, Copșa Mică, Cluj Napoca, Vadu Crișului unde se făcea ziua de-a binelea cu toate întârzierile CFR-ului, Aleșdul care ne ridica pulsul și ne alunga somnul”.
Poveștile cu trenuri m-au fermecat mereu. Avem parte de câte și mai câte direct de la tata, apoi și cele pe care cu siguranță, mintea de copil le cocea și le dezvolta după bunul gust.
Însă cu adevărat să străbat Ploieștiul de la un capăt la altul am făcut-o o singură dată. Nu știu dacă am apucat să povestesc despre isprava asta în afară de instagram. Cu 4 ani în urmă, când s-a dat liber de la școală pentru Ziua Educației (5 Octombrie), într-o zi de miercuri m-am hotărât să fac o excursie inedită, că de, era mijlocul săptămânii. Știu că mă echipasem de bicicleală, tocmai ca să am mai mult timp de hoinăreală, îmi făcusem rucsacul specific…când m-am întors de la ușă și în alte 5 minute schimbam complet planul. Asta pentru că trenul nu avea vagon special pentru biciclete, vremea era cu semnul întrebării iar cheful meu de a avea o plimbare fără peripeții mult mai mare (pe seara cred că mă întorsesem și la o clasă de yoga).
Chiar dacă titlul cărții nu văzuse înca lumina zilei, am primit pe atunci în repetate rânduri întrebarea: ”Ei, și ce să vezi în Ploiești??” Acum privind în urmă, îmi dau seama cât de importante au fost călătoriile de genul acesta pentru Camino ce urma să îl străbat la pas peste câțiva ani.
În pauzele în care nu alunecam în propriile amintiri legate fie de tura mea nemaipomenită, când luasem orașul la picior, fie în alte amintiri ce se asemănau uneori izbitor cu Medgidia copilăriei mele m-am bucurat să întâlnesc câteva rânduri atât de grăitoare pentru vremurile pe care le trăim.
Când ajunsesem la unul din autori care compara ființa umană cu clădirile într-un mod atât de fain, îmi imaginam deja foarte plastic o clădire în verticalitatea ei cu toți oamenii care o locuiesc în perioada asta de izolare la domiciliu. Fiecare cu viața lui, cu pasiunile lui, cu același timp, aceeasi bandă de magnetofon ce ne dată, viața, trăită în zeci și sute de feluri.
”Un criteriu important prin care poate fi caracterizat un oraș este și înfățișarea clădirilor lui, în dinamica lor schimbătoare, în timp și spațiu.
(…) toate clădirile sunt asemănătoare ființelor pământene, au o înfățișare vizibilă, un sistem de rezistență (de obicei ascuns) sunt funcționale și au o durată de viață limitată. Ele sunt făurite, folosite, înfrumusețate, mutilate sau distruse prin dorința oamenilor, de uzura timpului și de urgiile, încă nestăpânite, ale unor fenomene naturale.”
Ploieștiul mi s-a revelat atunci într-o lumină de toamnă ce nu prevestea ploaia rece ce urma să vină, fără grabă, în aceeași liniște pe care o regăsesc mereu în Medgidia (deși dimensiunea orașului și demografia sunt la mare distanță). Pare-se că pașii mei știu spre ce cotloane ascunse să se îndrepte, intuitiv, începând mereu explorarea din zone atipice unui călător de rând.
Nichita Stănescu, citit direct pe covor, după ce am reușit să mă adăpostesc de ploaia rece în casa lui memorială, într-un Ploiești plin de pisici ademenitoare.
Lumina locomotivei ce intra agale în gara de Sud, iar ceasul era trecut de miezul nopții, într-o zi când drumețiserăm pe la Stâna Regală cu Ivo și Georgel. Somnul ce mă trăgea spre banca rece iar forfota de pe peron ce aducea cu ea îngrijorarea că vom sta în picioare până cine stie unde.
Numărătoarea imposibilă a unei găști foarte mari de pisici într-o curte, printre răsaduri.
Bulevardul Castanilor văzut din goana unui 3barat în schimbul gării de Vest cu cea de Sud. Toate frânturi din ceva ce am trăit cu mare intensitate în anii ce au trecut.
Gândindu-mă de unde mi-a venit numele titlului și pronuntându-l cu voce tare, Gabriel si-a regăsit numele blogului, Clepsidrama- călător în interior pe care scria el și nu a revenit de foarte mult timp. Așa că vă invit cu drag să îi faceți și lui o vizită.
Drum bun, și ”carte” bătută, dragi Cireșari!