Astăzi am continuat joaca printre cuvinte, parcurgând la rând următoarele cinci provocări date de Claudia Udrescu în calendarul advent de scriere creativă. E plăcut să te lași purtat printre amintiri dintre cele mai uimitoare, haideți să pornim la drum spre copilărie, spre bunici, spre casa de turtă dulce sau doar spre liniște, acolo unde poți să îți adresezi o scrisoare.
Copilărie
Copilăria e atunci când râsul se întinde până ajungi să te ții de burtă ori atunci când ești absorbit de ceea ce faci până ce soarele coboară pe partea cealaltă a ferestrei.
Copilăria e cu animale prietene cu care vorbești, iar ele te înțeleg cu priviri umane, ba chiar și urșii și toate plușurile aliniate ascultă povestea de la școală.
Copilăria înroșește obrajii uneori de frig, alteori de rușine.
Copilăria pândește prăjitura să se coacă.
Copilăria e într-un corp mai mic, nedescoperit încă.
Copilăria parcurge lumea cu două degete pe hartă.
Copilăria e mereu cu ghete prea largi și sandale prea strâmte.
Copilăria bate mingea pe stradă și nu intră în casă când o strigi, mai stă 5 minute.
Copilăria aleargă după castane.
Copilăria se joacă pe covor cu papiote și nasturi.
Bunic.ă
Pentru cea care mai este sau cei care ne veghează, acest mic text aduce recunoștință pentru viața ce a ajuns de la ei până la mine. Dincolo de toate provocările, lipsurile și conexiunea cu pământul ce era pe vremuri mult mai clară, viața a alunecat și a ajuns prin părinții mei, la mine.
Numele pe care încă îl port ce a alunecat de la bunicul patern pe care nu l-am cunoscut decât prin bucăți de puzzle-poveste adunate de la tata a avut pentru mine mereu un iz oriental. Rustem, numele de familie a venit pentru mine cu o moștenire ca o salbă de monede ce răsună cu clinchete. Cred că de la el mi se trage dansul și pasiunea.
Mamaia, cea care a fost topografic aproape de noi mi-a dat darul mersului pe jos, zvâcul și întorsul pe călcâie. Mersul pe jos e practicat ca sport de familie, l-am îndrăgit și ne-a fost mereu aproape. El a început cu drumul de acasă spre gara din Medgidia cu trecerea podului mereu cu un nou record de timp și cu urechea ciulită să nu se audă deja trenul venind la peron.
Deși bunicul matern s-a cuibărit în memoria afectivă cu telefonul ce a sunat în noapte în perioada sărbătorilor de iarnă anunțând retragerea sa din viață. Strâng ochii și încerc să îmi imaginez ce mi-a povestit bunica. Deși eu i-am cunoscut pe diagonala țării, la o aruncătură de băț de Oradea, bunicii materni au stat o vreme în Otopeni, iar bunica zicea că în weekend-uri se dansa în târg, se încingeau hore și sârbe și dansau până se ridica praful, pe vremea când Bucureștiul nu își deschisese încă aripile până la Dimitrie Leonida. Deși amintirile sunt vagi, păstrez vreo două cu bancuri ghidușe și chicoteală în leagănul din curte pe care sigur le am ascunse în căptușeala hainei de pe mine.
Bunica pe care o mai avem în viață e un reper de compasiune și iubire pentru mine. Nu o dată am luat trenul spre Oradea doar ca să stau în prezența ei, să o ascult cum îmi povestește din tinerețe sau să o pun să îmi mai cânte ceva de la Adunare. Adunare pentru că bunica s-a botezat la adventiști. Poate că de aici o rădăcină a alunecat și spre mine prin deschiderea pe care o am spre religiile lumii sau yoga. Bucuria de a fi în natură, tot de aici se trage, așa că în vară am mers împreună să culegem codița șoricelului pentru băile cu plante. Tot bunica e cea care a avut o legătură aparte cu visul, primind numele pe care l-a dat mamei mele, Nona, în vis.
Îi cuprind pe toți patru într-un tablou alb negru colorat de recunoștința și de iubirea ce le-o port chiar dacă unora nu am reușit să le-o transmit în viu grai.
Liniște
După ce închid robinetul de la cadă, mă scufund în apa fierbinte, aburindă și e liniște. Nu mai fac, doar sunt în energia apei care poate să ia toate formele. Baia fierbinte a devenit pentru mine un ritual spre care mă întorc mereu când am nevoie de refacere și odihnă. Cu apa ca element m-am conectat cel mai bine, îmi apare recurent în vise sub toate formele, iar după experiența băilor de plante din Peru am încercat să aduc și aici o frântură adunând plante medicinale felurite de la coada calului și codița șoricelului, la vetrice și cicoare.
Liniște pentru că apa îmi amintește ce piele catifelată am.
Liniște pentru că părul meu se unduiește jucăuș de parcă nu aș fi doar în cadă ci într-un ocean.
Liniștea în care mai sfârâie doar fitilul vreunei lumânări.
Scrisoare
Mi-am scris mereu din locurile pe care le-am vizitat, mi-am adresat cărți poștale cu emoții la cald. Am scris oamenilor dragi din viața mea, le-am împărtășit cu bucurie recunoștința ce le-o port iar recent, i-am scris corpului pentru că dincolo de provocările pe care le-am croșetat e multă iubire pe care el mi-o transmite. Deci iată!
Dragă corpule,
Îți mulțumesc pentru tot ce m-ai purtat în această călătorie. Mi-amintesc cu recunoștință însănătoșirea miraculoasă înainte de simularea de la ANEFS din 2008. Întinderea de pe coapsă s-a topit ca prin minune sub dorință și rugăciunea din somnul manifest. Mulțumesc pentru toate semnalele pe care mi le-ai transmis cu fiecare ocazie din subtil cu fiecare ocazie de deconectare de la sine. Psoriazisul m-a însoțit cel mai mult în această călătorie, dar sunt gata să îl eliberez. Îl accept ca parte din povestea mea, dar haina pe care vreau să o port este mai comodă.
Nodurile în gât și ghemotoacele din plex m-au întărit să îmi ascult VOCEA și să am încredere, să îmi depășesc fricile și UMBRELE. Mulțumesc că ai venit și mi-ai șoptit aceste lecții, iar eu m-am antrenat să le ascult.
Răzvrătirile din digestiv, mulțumesc că prin ele îmi amintești să nu aduc totul în interiorul meu, ci să mai și eliberez. Teama, rușinea, frica de moarte le las să se deșire pentru că îmi iubesc corpul și iubesc viața mult mai mult și nu mi-e rușine cu nici una din ele.
Turtă dulce
Hmm, asta e grea pentru că turta dulce se termină imediat. Inimile acelea de ciocolată de la Lidl sunt preferatele mele. Ultima dată le-am ascuns și chiar am reușit să uit de ele o vreme încât să le mănânc pe -ndelete. E o bucurie jucăușă să mai găsești ceva în sertarul cu crănțănele. Deși turta dulce se leagă ca o poveste de perioada copilăriei, eu mi-amintesc că pe vremea aia era tare ca piatra…dar turta dulce este o poveste, nu? Case imaginate și păduri fermecate, nu-i așa? Am plecat pe acolo până mâine când ne revedem printre rânduri.