Aici e cu multă magie și nu știu ce a inspirat-o pe Claudia să pună cuvintele astea la rând, însă în călătoria mea s-au înlănțuit- Serenidipity, Întâlnirea, Iubirea, Simplitatea și Recunoștința. Uuu, dar cine ar fi știut că mă apucă febra scrisului și am să iau acest calendar advent și am să îl împart în felii de câte 5 cuvinte. Sau cine ar fi putut zice că în urmă cu 12 ani când întânisem pentru prima dată cuvântul ăsta ciudat, serenidipity, pășind curioasă în cafeneaua cu același nume de lângă parcul Ioanid tot într-un decembrie o să deschid o tolbă de întâmplări din astea magice?
2018, ultimele zile i se deșirau agale, iar eu aveam nevoie de niște aer rece, să-mi limpezesc gândurile, de niște mers pe jos ca să mă adun nițel și de niște valuri ca să-mi amintesc de magia universului. Ce se întâmplase cu vraja de pe Camino de Santiago pe care îl parcusesem cu doar câteva luni înainte?! Așa c-am apucat-o spre drumul pe care-l știam cel mai bine până atunci: Neptun- Mangalia între două trenuri. Tabloul aducea laolaltă toate ancorele mele, așa că am fost receptivă la tot ce am trăit în aceas tură.
Nu sunt vreo vorbăreață încât să sparg gheața când nu cunosc oamenii, dar ”gașca de artiști” ce își căuta un loc să stea împreună în motorașul ce ne ducea spre Neptun m-a impresionat așa că m-am oferit să mă mut încât să le fac loc. 4 și toți 4 cu câte o cameră foto la gât, ba mai mult, unele chiar pe film. Erau ariști din ăia cu film alb-negru, da?
De cele mai multe ori, cel puțin pe vremea aia, plecam cu un plan, aveam niște lucruri, ceva pe o listă, însă din joacă mi-am zis atunci hai lasă-te purtată de val, știi la ce oră ai trenul, știi cam cât faci până în Mangalia dacă mergi alert…așa că ia vezi ce se întâmplă în jurul tău!
Așa am râs, am chicotit și am uitat de ale mele, am pozat, am respirat, am ascultat. Și la un moment dat am scos din rucsac kalimba, instrument muzical ce pe atunci era destul de necunoscut. Comanda ce îmi venise cu doar o zi inainte și de care eram foarte entuziasmată. Magia a făcut ca pe plaja pustie în extra sezon să se întâlnească două kalimbe pentru că un alt instrument muzical similar era și în rucsacul lui Gabriel, unul din gașcă pe atunci.
Însă devenit partenerul meu din 2019 cu care am împărtășit cele mai frumoase momente. Am petrecut 3 ani înlănțuiți de magie, iubire în cel mai simplu și sincer mod cu serenidipity pe repeat, până ce firul roșu ce ne aducea împreună din atâtea lucruri în comun s-a slăbit, iar dintr-o lipsă de comunicare firul s-a rupt pentru un an.
Un an în care noi am crescut individual, ne-am privit în oglindă cu durere și mai multă sinceritate, ne-am explorat străfundurile și am încercat să ieșim la liman pentru ca mai apoi să ne surprindă viața cu un alt serenidipity cu scenariu de film.
2022 decembrie, nu trebuie să mă repet, dar decembrie este, cred, luna în care picioarele mă gâdilă de mers. Deși era multă durere în mine dincolo de activitățile faine pe care le făceam și conexiunile pe care le-am creat, mă cutremuram încă la întrebări care nu își găseau răspuns. Mă frământam tăcut, deși carapacea părea solidă.
Faptul că am luat drumul Galațiului nu e nou aici pe blog, o frântură am scris-o și iarna trecută. Refrenul era același: aveam nevoie de aer, de timp cu mine, de un loc nou pe care să îl cutreier la întâmplare.
Galațiul m-a purtat ca pe o frunză, m-a bucurat cu faleza dar și cu Dunărea ce venea cu putere și se izbea de mal, cu grădina botanică ce m-a primit în solitudinea ei, unde că am cântat cântece dragi pe care le știam din Peru, muralele și grafittiurile ce m-au întâmpinat ca pe un prieten vechi sau porumbeii cu care mi-am împărțit cozonacul.
Ziua își deșira orele iar eu nu mă hotăram ce vreau să vizitez: Muzeul Artelor Vizuale sau Muzeul Științelor Naturii. M-am întors pe călcâie de două ori, m-am uitat la ceas apoi am pornit-o sprinten spre Muzeul Artelor Vizuale. Deși era aproape ora închiderii, luminile din cele 3 sălițe s-au aprins rând pe rând pentru mine, singura vizitatoare. O galerie superbă în care simțeam cum mă trage ața. Nu a durat mult până starea de agitație să se destrame, acel ceva care îmi zumzăia în craniu ca un solenoid. Un tablou de Victor Brauner era ascuns în acest locșor. Și nu oricare, ci unul cu însemnătate pentru mine care să facă puntea spre Gabriel, cel cu care nu mai vorbeam. Portretul lui Ilarie Voronca era expus la Galați, ba mai mult era imprimat pe semne de carte din piele. Pe Ilarie Voronca l-am purtat cu mine în weekend-urile senzoriale pentru că mi-a deschis imaginația cu povestirile lui spre niște mediații ghidate foarte faine.
Plecasem spre gară într-o stare de beatitudine, dar pe de altă parte răvășită. Ăsta să fi fost motivul pentru care subconștientul meu alesese Galați? Citeam ”Cartea Orașelor”și mă delectasem și acolo cu niște piese de puzzle încă neașezate. În orice caz, firul ce ne lega pe mine și pe G. fără ca noi să o știm încă se întinsese.
Ne-am întânit, am dat la o parte vălul timpului și piesele de puzzle s-au așternut în fața ochilor noștri. Vise recurente cu emoții puternice, cartea pe care o citeam, sticle de vin cu numele dealurilor pe care am cutreierat liberi, tabloul…ce aveau să zică toate astea? G. cu vocea lui strânsă de emoții se desprindea din suprarealism, un alt serenidipity pe fundalul căruia șuieră trenul în gară.
De data asta nu am mai pus vălul la loc, ci am rămas sinceri privind în inimă. Deși nu știam ce se va întâmpla după acest nou cutremur interior eram acolo să ne dăm voie să simțim, să fim, să fim recunoscători. Pentru noi povestea e despre simplitate, despre tihna pe care am găsit-o în celălalt.
2023 s-a rostogolit pe file noi, necunoscute de sufletele noastre până acum, tipare făcute mototol și desenat proiecte noi. Se face decembrie și surprinzător, nu-mi arde de ducă, însă aflu că de Moș Nicolae avem în București un vizitator, un prieten comun care ne-a deschis ochii.
La MNAR se deschide Galeria temporară dedicată lui Victor Brauner. Portretul lui Ilarie Voronca a călătorit de la Galați și ne întâmpină încă de la intrare. De data asta îl vedem împreună, îî zâmbim ca unui vechi prieten și pierdem câteva ore în cele 5 săli ce țes frumos și alte file din viețile noastre.
Simplitate? Da, atunci când alegem să nu complicăm noi tabloul prea mult, sau când lăsăm lucrurile să curgă de la sine. Apa o să știe întotdeaua încotro să curgă, nu?
- Claudia, mulțumesc din inimă pentru această provocare cu Calendar Advent, care se pare că m-a prins bine deși cu întârziere. Iar modul în care s-au îmbinat cele 5 cuvinte azi cred că se strecoară tot în mâneca Serenidipity.
Iar voi ce citiți aceste rânduri rămâneți vigilenți și curioși la ce are să vă rezerve călătoria! Aho…și sărbători cu magie. Primiți simbolurile și sincronicitățile în viața voastră!