Am vizualizat și m-am gândit de nenumărate ori la ziua în care voi începe Camino de Santiago. Prima zi de mers pe jos și atât. Pentru restul zilelor am lăsat foi libere, încât arta să fie desăvârșită la pas, ”așa cum are să fie dat”, mi-am zis.
Eram în liceu sau poate în anul I de facultate când din întâmplare am dat peste un clip filmat cu un Go pro, Drumul Regelui, El Caminito del Rey, undeva intr-un alt colt al Spaniei. Un film ce mi-a rămas întipărit în minte timp de atâția ani, un fundal sonor halucinant spre care am revenit de multe ori.
Apoi a fost filmul The Way pe care cu siguranță l-ați văzut și voi. Iar dacă se întâmplă să-l fi scăpat, puteți să vă uitați de îndată.
Prin primăvară Irina Olteanca a avut ocazia să ajungă în Santiago cu un Erasmus, așa că mi-a dăruit scoica Sfântului Iacob pentru a o purta pe rucsac și pentru a mă însoți pe drum… Si cam pe-aci mi-a fost drumul!
Și iată-mă în ziua de 10 Septembrie, dis de dimineață la poalele munților Pirinei, nerăbdătoare, dar tăcută la micul dejun. E înnorat și abia ce s-a crăpat de ziuă. Ai mei dragi copii încep astăzi clasa a 8-a, iar eu alături de ei cel de-al 8-lea an de predat educație fizică și sport. Începem o experiență inedită chiar și la câteva mii de km distanță. Nu știu ce mă așteaptă, nu știu cât voi reuși să merg pe jos… și nici măcar numărul total de kilometri până în Santiago de Compostela.
Îmi iau rucsacul în spate și sunt hotărâtă să încep. Mă opresc însă în poartă în sunetul bețelor de trekking ce bat ritmic asfaltul. Deodată mă simt exact ca în secvența cu broaștele țestoase din animația Finding Dory ”catch the good wave and just keep swimming”. Îmi adaptez secvența cu ”Just keep walking” pentru o întreagă lună.
https://www.instagram.com/p/Bo1EmeaFkcu/
Prima zi pe Camino de Santiago mi s-a părut cea mai lungă. Și asta nu din cauza numărului de kilomtri, nici măcar a orelor merse pe drum. Aveam senzația că eram deja plecată de acasă de cel puțin jumătate de an. A fost exact ca un val ce m-a tras în larg pe nesimțite.
Am mers o zi întreagă printr-o ceață groasă prin care doar vocile reușeau să răzbată urând la fiecare pas ”Buen Camino”. Ceața se prefăcuse în perle pe genele mele și în părul meu. Gândurile mele care neștiind încă daca asfaltul se va preschimba în potecă și în abrupt îmi șopteau: ”Evelina, tu nu ai pleca niciodata la munte pe așa o vreme!” Munții Pirinei timizi au stat ascunși până după prânz, cand, mi-au dat prima pauză pe iarba grasă la soare cu un peisaj rupt din vis.
În primele zile am văzut importantă adaptarea la efort așa că am ales să urmez întocmai etapele sugerate pe aplicație. Ele au arătat cam așa:
- Saint Jean Pied de Port – Roncesvalles- 25,6 km
- Roncesvalles- Zubiri- 21,5 km
- Zubiri- Pamplona -20,3 km
- Pamplona – Puente la Reina -24 km
- Puente la Reina- Villamayor de mon Jardin- 31.3 km (* Albergue Hogar de Villafranca)
- Villamayor de mon Jardin- Viana- 30,1 km
- Viana- Ventosa- 27.8 km (*Albergue San Saturnino)
Albergue din Roncesvalles ne ține pe toți laolaltă sub aripa lui medievală la buza Franței cu Spania, Pays Basque, Navarra. Dimineața pe când nici nu se luminase încă ne trezim în refren de ”Buenos dias! Wake up!” și sub lumina aprinsă cu un singur comutator pentru sute de paturi.
Ochesc săgeata galbenă și scoica ce îmi vor ghida pașii pentru următoarele zile, dar si pancarda ce indica Santiago de Compostela la 790 de km. Aproape că îngân cu voce tare:”790?!?! Ăsta sigur e un marcaj auto, nu pe unde voi merge eu pe coclauri!”
Camino de Santiago a fost pentru mine o provocare pentru a fi mai spontană și de a mă detașa puțin de făcut planuri. De a simți și mai mult bucuria de a petrece timp în aer curat, pe pământ, sub cerul liber. De a îmi seta nițel ceasul interior după soare, astfel că răsăriturile și apusurile au ajuns imagini de neclinit de pe retină și din suflet.
https://www.instagram.com/p/Bo67se9FXnU/
Bucuria de a fi mai departe de civilizație și mai aproape de natură m-a încărcat de bucurie. Frigul dimineților mi-a fost marea provocare în prima parte a drumului. Tunelul verde ca un labirint m-a purtat din ce in ce mai departe.
Poteca de astăzi m-a purtat printr-un tunel verde de crenguțe. Toată viața e de altfel un tunel, de verdad? Un tunel de experiențe, de lumină, de încredere. Un tunel spre eliberare, poate? Tunelul de azi mi-a adus bucuria de a-mi auzi pașii și bățul, de a fi cu mine și de a fi mulțumită.
Drumul însorit spre Zubiri ….zUbirii I mean m-a pus deja la încercare pentru spontaneitate. M-am uitat la ceasul mare din turn, am mâncat o empanade de ton de ținut minte și am rămas aici pentru o după amiază nemaipomenită. A fost una din zilele remarcabile în care întâlnirea mea cu lumea animală s-a ridicat la alte cote. Cârtiță ieșind la suprafață chiar lângă pătura mea, sobolani uriași pe lângă apă, vulturi cu aripi uriașe făcând cercuri pe întinsul cerului și dresori de vulturi. (I said what?!)
Apoi pașii m-au dus spre experiențe sonore întâlnind o fata, care în interiorul unei catedrala din Burlata ne-a invitat să cântăm ceva care semnifica ”The peace of the soul”. Încă fac research să găsesc mantra respectivă însă cu vocea ei angelică ne-a mișcat pe toți.
E cald, pașii ne-au încetinit și ne imaginăm munți de înghețată. Alege 3 cupe, cu ce să fie? Mmmmm…fistic, lemn dulce, mango. Pamplona a fost locul unde mi-am sărbătorit ziua în avans cu prăjitură și cu ”Happy Birthday” cu tot. O surpriză, desigur. De altfel pentu mine e sărbătoare zilnic.
Pamplona e locul unde am avut flash-backs despre filmul ”Despre trup și suflet”. De altfel după 4 nopți în care somnul era cufundat într-un văl negru, din care nu răzbea nicio mișcare, nicio amintire, ca fundul fântânii din Harap Alb, am avut primul vis. Întortochiat, apăsător, întunecat.
Fructele si semințele au început să-mi potolească setea dar și pofta de dulce. Așa că murele, strugurii, smochinele …migdalele date jos din copac cu bătul de trekking și sparte pe caldarâm cu bolovanul, toate mi-au făcut pauzele mai frumoase.
Lumea impresionantă de la picioarele noastre, odată ce te cobori la nivelul pământului. Salturile ce dezvăluie haina colorată electric a lăcustelor din Spania, ”saltamontes” te țin prezent în toate simțurile. Sunetul păsărilor în locuri unde mai sunt doar pașii tăi și atât. Eu și natura…eu parte din natură. Amintiri din revista Terra Magazin atunci când am văzut cu ochii mei fluturele frunză la marginea drumului.
M-am obișnuit rapid cu tabieturile spaniolilor și am învățat atât cuvântul ”siesta” cât și ”fiesta”.
Mi-am tras sufletul după fiecare zi de mers pe jos pe malul vreunui râu, lângă podurile lor”romanico”…pe care le-am citit pe harta ca fiind ”muy romantico”. Rămâne în continuare modul meu favorit de refacere după efort de a-mi răcori picioarele obosite în apa vreunui râu. Iar în Spania am avut parte din plin. Pelerina de ploaie mi-a fost pled și mă consider norocoasă că de-a lungul călătoriei am avut parte doar de o zi de ploaie adevărată.
Fiesta din satul magic Villafranca de Monjardin, în prima zi când m-am decis să fac mai mult decât o etapă, prima zi cu 31 de kilometri. Soarele arzător care crescuse temperatura în termometre și sub pălăria mea. Temperatura care făcea poteca și muntele din față într-o fata Morgana în ziua în care am depășit 100 de km de mers pe jos. Acel moment când m-am hotărît că e timpul să o iau din loc chiar dacă asta ar însemna să nu mă mai văd, poate niciodată, cu cei cu care am împărțit drumul, albergues și mâncarea.
Pietrele albe din gardul ce mărginea poteca la intrare în Villafranca de Monjardin ce mi-a trezit singurele amintiri pe care le am din satul unde a copilărit tata, Nuntași. Bucuria revărsată în valuri atunci când am aflat că am prins ultimul pat la Albergueul din sat. Ultimul pat într-un sat care se afla la 10 km distanță față de orice altă locație.
Apoi să nu fie rost de fiesta într-un sat cu doar 30 de familii. O petrecere oficială cu DJ cu scenă și chiar cu artificii. Un foc de artificii pe un soi de cal troian în miniatură, pus pe roți și tras de niște puști la deal și la vale în viteză.
Răsărituri și apusuri de ținut minte. Stând departe de social media pentru o lună întreagă și desfășurându-mi activitatea în concordanță cu ciclurile naturii, chiar și acum dacă închid ochii pot să-mi amintesc fiecare zi spre Camino de Santiago. Bucuria amplificată de nerăbdarea de a vedea răsăritul soarelui după mers în întuneric și frig pentru 2 ore.
Navarra, regiunea prin care trec în această primă parte a drumul spre Santiago de Compostela. Vinul de Navarra ce se regăsește în meniul pelerinului din fiecare seară pe care îl bănuiesc că lucrează peste noapte ca un analgezic pentru corp. Astfel că după prima seară în care am dat ”vino tinto” pe ”una cervezza fria” m-am trezit cu dureri de picioare. (jajaja)
Drumul spre Viana, cu podgoriile ei de viță de vie și livezi de măslini. Solul nisipos si pietros. Selfieul care mi-a zis-o pe șleau că sunt o naivă. Eve cel naiv (joc de cuvinte spre Iv cel naiv).
Revelația de a lua masa cu alți oameni și de cele mai multe ori la restaurant după ani și ani de zile de luat cina doar la ore târzii după ce termin clasele de la sală. Bucuria de a avea serile doar pentru mine. Înțelegeți ce vreau să zic? Bucuria de a vedea cum se întunecă afară, acel degradee de culori pe cerul în amurg. Bucuria de a sta la povești și de a ajunge în copac (modul în care îmi numesc eu patul) la o ora atât de decentă (chiar și cu găinile). Bucuria de a scrie în tihnă în agendă și de a-mi strânge lucrurile pentru ziua ce urmează.
Acele ore din orarul meu zilnic pentru care știu doar yoga și pilates. Acele ore pentru care știu doar să ofer și să îmi dedic energia și atenția celorlalți. Iubesc ceea ce fac, ofer cu toată inima, însă experiența de pe Camino de Santiago m-a îmbogățit atât de mult.
Cazarea din Viana este in miezul unei cetăți, de unde privesc cu drag spre Logrono, primul oraș prin care voi trece mâine de dimineață . Pisicile de pe străzile înguste îmi amintesc de Cotroceniul meu drag.
Catedralele pe care le-am vizitat pe drumul până aici m-au impresionat cu acompaniamentul de fundal dat, fie de orgă, fie de cântări bisericești însă rezonanța lor aparte îmi face mereu pielea de găină.
”E interesant cum poți reduce nevoile atât de mult, ba chiar și activitatea cerebrală însă bucuria să crească nemaipomenit de mult. Aproape că ai zice că te bucuri din senin. El camino chiar pare un tratament bun în condițiile astea.”
Drumul spre Ventosa l-am făcut mai mult în liniște, chiar dacă din timp în timp mi-am sincronizat pașii cu ai altor pelerini, ne-am respectat liniștea și am împartășit doar drumul. Spărgând etapele ajung să cunosc oameni noi in fiecare zi, la fel de bine cum de la alții îmi iau la revedere, deși e foarte posibil să nu ne mai revedem. Simt față de alții o chestie ciudată de parcă ne-am cunoaște de când lumea.
E duminică deja, am 7 zile de mers din loc in loc pe 186 de km și mă simt de parcă sunt plecată de acasă de cel puțin jumatate de an. Am tot atâtea zile de când îmi spăl la mână hainele prăfuite și bătute de soare. O activitate pe care nu credeam vreodată să o privesc ca fiind relaxantă. Un rând de haine pe mine, altul pe sârmă la soare. Să stau în tălpile goale în grădină și să le văd cum se usucă se apropie cumva de imaginea din Moromeții și fumul de țigară care se ridică alene.
Ventosa este un sat aruncat pe o movilă între podgorii în soarele tomnatic. Mai ieri schimbam vinul de Navarra cu cel de La Rioja. E cumva așezat pe o rută ocolitoare, însă mi-a plăcut magia locului și a gazdei. Albergue era parcă rupt dintr-o poveste pentru copii. Am scris vederi de aici familiei și prietenilor de acasă pentru că am tot 7 zile de când sunt offline.
Adorm mereu cu un gând de recunoștință pentru toate câte îmi sunt date să le trăiesc și să le simt. Ce are să-mi rezerve drumul în continuare? Albergul se cufundă în întuneric, iar liniștea e înțepată din loc în loc de respirațiile noastre, ale călătorilor osteniți.
Drum bun, Cireșari!