Cu ani in urmă mi-am făcut de cap cu diverse planuri nebune pentru revelion. De exemplu, am plecat într-o călătorie singură prin țară pentru a fi în tren în noaptea dintre ani, sau…am petrecut la o cabană în creierii munților fără acces la prea multe utilități. Ei bine, în sfârșit am reușit să mă desfășor liber și pentru ziua mea de naștere.
Așa se face că pe vremea când cei din jur îmi ziceau surprinși ”Dar de ce pleci să sărbătorești pe Camino 29 de ani și nu mai aștepți până la anul?” eu le răspundeam că nu e nimic special la 30 dacă nu îi și pregătești cum se cuvine. Am decis deci să mă petrec atipic.
Și ca să fie atipicul complet ”petrecerea” a cuprins ultima zi de 28 și prima zi de 29. Când zic petrecere mă refer cel puțin la starea de spirit și la tot ce mi-au adus cele 2 zile.
Traseul pentru cele 2 zile de poveste a fost așa: plecare din Ponferrada – Villafranca del Bierzo *28 de ani si în continuare spre O Cebreiro *29.
Drumul spre Villafranca del Bierzo a fost o amintire parcă ruptă dintr-o copilărie închipuită prin șiruri nesfârșite de viță de vie. Acea imagine cu care înveți anotimpurile la grădiniță sau în școala primară. Oameni având toți niște coșuri mari în care ciorchini vineții de struguri se odihnesc îmbrățișați.
Am sărbătorit atâtea ”Zile ale Recoltei” în perioada liceului pe vremea când dansam în ansamblul de dansuri populare, însă nu am prins niciodată acest moment atât de viu și de specific toamnei, culesul strugurilor.
M-am oprit fără grabă la marginea unui șir, pe o movilă, cu fața la soare și am cugetat. Tot timpul în această perioadă a anului am avut cu totul alte preocupări, deși versul îmi sună atât de viu în urechi: ”Vin la noi la Medgidia, toamna când se coace via.”
Am plutit pur și simplu printre rândurile de vie atât de animate într-o zi de weekend și tot plutind am intrat în minunatul oraș VillaFranca del Bierzo (da, sunt ceva sate/orașe pe Camino care încep cu Villafranca, toate au o poveste ce merită străbătută la pas).
Mure, smochine, struguri…pământul e încă darnic cu mine. Ronțăi nachos cu guacamole iar firimituri mi se strecoară în cotorul agendei (sunt încă acolo).
Orașul e pustiu la ora siestei însă eu am energie azi. Vizitez un muzeu, un soi de științe naturale combinat cu geologie . M-am bucurat să admir pietre, scoici și melci. Strălucirile de sidef mă fascinează, Cândva voi aves și eu un ineluș de sidef. Apoi m-am îndreptat spre una din catedralele impozante ale acestui locșor așezat la poalele munților. E timpul să încerc o variație nouă de stând pe mâini. Cea de-a doua catedrală îmi dezvăluie frumusețea unor vitralii scăldate în soarele jucăuș al zilelor de toamnă. Pete de culoare îmbinate difuz pe pereții și pe podeaua de piatră. Ce frumos și jucăuș poate să se strecoare lumina în sufletul nostru, nu?
Străzile înguste pavate cu piatră cubică, casele vechi întinerite cu flori în glastre sau cu vreo pisică jucăușă, numerele ce stau neclintite în porti îmi poartă pașii spre Playa Fluvial. Que dices?! Adică aici la poalele muntelui există o plajă? Hmm… wow o plajă cu verdeață amenajată pe malul apei ce coboră din munți.
E ultima zi de 28, nu pot pierde așa o ocazie. Nu am prosop la mine, de costum de baie nu se pune problema iar soarele se mai agață de cer în câteva raze fierbinți. Așa că pășesc lent să nu alunec cumva pe scări și să îmi dau răgaz să mă acomodez cu apa, care fulgeră prin fiecare celulă. Un-dos-tres și sunt deja în apă! Vai, ce senzație unică să întri în apă cu totul. (pentru ca playa fluvial să fie posibilă, spaniolii au amenajate diguri pentru ca apa să fie suficient de adâncă să poți înota în voie.
Cu ultima tresărire a soarelui mi-am uscat și nădragii pentru a merge în voie în capătul opus al orașului. E una din serile alea faine în care toți pelerinii din zonă se strâng în jurul mesei la ceas de seară… ei, și mai ales în jurul imensei cratițe cu paella. E acel zumzet specific Spaniei, chiar dacă suntem veniți din toate colțurile lumii. Toată lumea vorbește cu toată lumea, râsul se întinde ca o față de masă dintr-un colț în altul iar starea de spirit se poate traduce orice limbă.
Eu scriu de zor cărți poștale (pe care se pare că astăzi le-am găsit gratuit), le ștampilez exact de unde mă aflu și gâdil cu nesaț orice pisică îmi iese în cale. Azi e o zi cum nu se poate mai frumoasă.
Prima zi de 29 mă dă jos din pat dis de dimineață iar mesajele pe care le regăsesc chiar și la o oră atât de matinală mă emoționează cumplit, așa că pierd vremea căutând săgeata galbenă pentru a ieși din acest oraș de poveste. Plus că aflasem de o rută alternativă care urca muntele în loc să croșeteze autostrada în drumul spre O Cebreiro. Cu atât am rămas, pentru că am pierdut bifurcația, plus gândul să mă pornesc prin bezna aia prin pădure și pe cărare nu-mi surâdea atât de mult, însă mă și înfuria în același timp. Adică eu sunt om de mers pe lângă șosea în locul unui traseu pitoresc?
Furia mi-e dezamorsată de telefoanele în lanț care curg din familie și care mă fac să plâng de fericire de-a binelea. Cu lacrimile înodându-se sub bărbie dau să depășesc un grup de bătrânei sprinteni, pe care-i salut. Din doar două propoziții anglo-spaniole acesti 4 crai de curte veche se pun să-mi cânte Cumpleanos feliz! cu o voce de operă de mă pornesc pe plâns și mai cu elan.
N-apuc să-mi trag sufletul pentru că mesajele pică și de la cei ce sunt în același timp cu mine pe Camino, chiar dacă în etape diferite sau doar la câtiva kilometri distanță. Plânsă și cu un tipar de zâmbet tâmp inghețat pe chip mă opresc la soare.
O pauză suficientă cât să mă ajungă din urmă J. și să se transforme de aici într-un sol de vestire a zilei mele de naștere. ”Hey, did you know? Today is Evelinas birthday! We should celebrate!” E de la sine înțeles că urările au curs în toate limbile pământului și că starea de spirit s-a păstrat îm parametrii maximali.
Cumva etapa de azi mi-a scos în cale și copacul dorințelor. Un copac plin de bilețele agățate de oameni cu tot felul de planuri. ”Come on, Evelina! You should write them down!”
Apoi potecile de munte după care râvneam atât de mult, ne poartă pașii în serpentine, se afundă și ne poartă ca pe un secret ascuns într-un cojoc vegetal. Ca un tobogan inversat pe care il urcăm în loc sa-l coborâm spre O Cebreiro. (încă de pe vremea când citeam jurnalele de călătorie de pe Camino, O Cebreiro ăsta mi-a sunat nemaipomenit).
Exact la intrarea în O Cebreiro am parte de 2 surprize. Pe prima o suspectez nițel. C. ma prindea de obicei din urmă apoi mergeam la pas până la destinații. Azi a trecut ca acceleratul. Ei bine, în doi pași am aflat și de ce. C. și G. s-au jucat de-a Geocaching-ul în real life așa că G., în drumul ei cu o zi în fața noastră mi-a lăsat o felicitare scrisă pe o notă de plată unde a ascuns o pietricică în formă de inimă. Ce ușor se regăsesc sufletele pe El Camino. Mă scald în valuri de bucurie pe întreaga zi, așa că suflu în repetate rânduri în lumânări, iar refrenul de Happy Birthday si Cumpleanos Feliz mă însoțește ca un ecou întreaga zi.
Cumva gașca cu care mă știu de pe la începuturi e pe aici (o parte chiar și-a propus expres să mă însoțească la așa aniversare) și mă încântă să împărtășesc bucuria cu cei ce îmi sunt deja dragi la câte am trăit împreună. O cebreiro asta e o stațiune turistică, așa că de îndată ce mișunatul ne-pelerinilor încetează ne urcăm în vârful dealului și ascultăm vântul, privim în zare, facem planul pentru a doua zi.
Stau culcată în iarbă, iar sub cerul bleu, nițel spălăcit gândurile mele șerpuiesc la vale. Degradeul de culori de pe cerul înserării îmi amintește cât sunt de norocoasă. Toate câte le trăim, sunt ale noastre, sunt etape din dezvoltarea noastră.
Drum bun, Cireșari…y buen camino!