Iată-ne în ultima săptămână, din cele 4 petrecute sub câmpul plin de stele spre Santiago de Compostela. Kilometrii se împuținează văzând cu ochii iar emoțiile se adună ca un ghem în zona gâtului. Din ce în ce mai aproape de centrul universului meu interior. Amintiri foarte vechi plutesc la suprafață. Fără nicio planificare de acasă, dar mereu cu o surprinere pe chip și în suflet atunci când cifrele ce mi-au ieșit în cale au fost într-atât de grăitoare.
- O Cebreiro- Samos -30,9 km
- Samos- Portomarin – 37 km
- Portomarin- Melide- 39 km
- Melide- O petruozo – 33 km
- O petruozo – Santiago de Compostela – 25 km
Pornesc in cei 29 de ani cu inima ușoară. Luminile ce se văd atât de slab în zare sunt satele prin care urmează să merg și eu. Toamna se joacă deja pe scena de octombrie învăluindu-mi pașii în ceață și nasul într-un strai roșu.
Mă opresc în Fonfria și mă amuz chiar de denumirea în ton cu vremea cât și de pisicile care torc de zor chiar dacă n-am început încă gâdilatul. Acel sunet clasic,de film cu ceainicul ce țiuie pe plită mă face să chicotesc de veselie. E toamnă, e octombrie, iar eu umblu de colo-colo în fiecare zi descoperind un nou loc. E nemaipomenit!
Dealurile din drumul meu spre Samos seamănă atât de mult cu cele de la Măgura- Peștera deși sunt ani de când n-am mai trecut pe acolo. Satele sunt fantomatice, animalele par să fie singurele ce animează zona și te asigură că nu pășești în vis. Casele par desenate pe un carton învechit, nicio mișcare, par că stau așa agățate în afara timpului cu toate că pavelele, șanțurile, grădinile sunt curate și întretinute. Par că dorm cuminți sub o mantie vrăjită.
Mirosul de balegă și fum îmi amintește de serile vacanței de vară de la Poiana iar mirosul de detergent si haine curate îmi tresare în sertarul cu amintirile de la Medgidia. Albia cu care duceam rufele la uscat pe sârma din spatele blocului. Acel miros combinat de detergent și căldura soarelui care s-a jucat prin țesături o zi întreagă. Toate amintirile astea sunt cu mine, indiferent cât de mici și de pierdute sunt prin sertate. Sunt cu mine mereu!
Pădurea pe care o traversez până în Samos stă sigur sub o magie. Mă simt desprinsă dintr-o poveste de care nu-mi aduc bine aminte. Pare că a trecut printr-un incediu puternic însă e plină de viață. Gardul se aseamănă cu o mandală de cărămidă ce leagă ultimeel două sate. Imaginația mă poartă spre vremurile când acest gard de cărămidă a fost construit bucată cu bucată. Mi se pare impresionant.
Samos ne aduce laolaltă. Gașca veselă care se decide spontan să schimbe ordinea priorităților: așa că cervezza fria și tapas iau locul dușului și spălatul hainelor. Albergul este de fapt o abație. una dintre cele mai vechi din Spania și cea mai mare din Galicia. Patul sub care am fost repartizată este sub desenul lunii Octombrie.
Mănăstirea Sfântului Benito mă poartă rapid prin paginile cărtilor ”În numele trandafirului” sau ”Pasărea Spin”. Mi-ar plăcea să mă rup brusc de grup și să cutreier în voie toată mănăstirea care parcă doarme de sute de ani. Tresare la fiecare respirație, iar eu mă visez stând pe pervazul unei ferestre și citind o carte. Doar că ghidul ne poartă parcă zburând din cameră în cameră.
Luăm cina în gașcă și ne veselim sonor atunci când J. le zice chelnerilor că ieri a fost ziua mea. Așa că toți cei din restaurant se pun pe cântat Cumpleanos Feliz pe repeat. Suflu iar în lumînări, mă pricopsesc cu prăjitură și extra atenție, iar toți cei de la masă se încălzesc cu niște licori parfumate din partea casei. J. ne asigură că va face asta și zilele ce urmează. (jajajaja)
Tot în Samos este și un chiparos de 1000 de ani. Ne amuzăm pe seama zero-urilor pentru că acest copac pare atât de viu și de jucăuș încât nu i-ai pune în cârcă atâția ani. Deși nu este chiar în drumul spre Santiago, e un ocol fain ce merită toți kilometrii.
Dacă pe perioada ”mesetei” mirosul era cel care mă activa și mă ținea în priză, în zona asta de păduri și munți sunetul e cel care detronează toate celelalte simțuri. E adevărat și că adrenalina dimineților e cea care mă face să nu simt dureri muscular-articulare.
Caini lătrând în depărtare, bufnițe, foșnete…toate amplificate de întunericul nopții. Apoi ochii fosforescenți ai unei pisici se intersectează cu lumina frontalei mele și tresărim amândouă. Ne mieunăm și ne vedem de drum.
Prima geană de lumină ce aduce toate păsările din ogradă la viață. Toate acele ciripituri prietenoase. Acel moment în care respiri până la capăt și reușesți să privești în zare.
După ce trec de Sarria (punct de plecare pentru mulți pelerini pentru că este la km 100 față de Santiago) mă întâlnesc cu o gască de drumeți- școlari. Normal că mă gândesc la ai mei de acasă timp în care încerc să compun propoziții simple în spaniolă cât să pot să mă bag în seamă cu ei. Vocea unuia dintre ei care mă întreabă ceva în engleză mă scoate din ale mele și râd. Ei sunt în excursie cu proful de engleză așa că toți vorbesc engleza, iar eu mă pricopsesc cu caramele pentru drum.
Conurile pinilor par că sunt adevărate cadouri ce atârnă grele pe crengi. Ca o veverită pofticioasă pândesc daca vreunul a căzut pe jos, însă și pășesc cu grijă pe sub ramurile încărcate, dacă pică vreunul în direct acum cred că îmi sparge și capul. Găsesc un con din ăsta supra-dimensionat și îl bag în traistă pentru Otilia și Melania.
Portomarin e parcă un soi de Capidava la o scală mai mare. Podul ce traversează râul și ruinele e atât de înalt încât îmi dă senzația că merg pe bârnă. Brusc toată agitația traseului se dizolă în verdele proaspăt al noului pământ lăsat de apa ce s-a retras. Unde sunt sutele de oameni noi ce au intrat pe traseu? La albergue suntem aceeasi, deși paturile cred că numără undeva la 200 iar noi pare că ne dizolvăm în albul perdelelor și al așternuturilor proaspete.
Vizitez biserica ce se scaldă în luminile calde ale vitraliilor la apus. Degeaba îmi propun să mai dorm la 21.00 ca la începuturi, se simte atât de puternic faptul că suntem deja la un salt de pisică distanță față de Santiago. Mâncăm împreună iar azi nu e singura seară când băieții sunt puși pe bucătăreală.
Melide e doar la 2 zile distanță de Santiago de Compostela și nu poți să treci fluierând pe aici fără să te oprești să mănânci caracatiță. Încă eun mister pentru mine pe unde se ascund toți oamenii cu care împărtășești drumul. Albergurile sunt destul de libere, chiar dacă am ajuns pe când băteau clopotele de ora 17.
În baie dau peste prima oglindă mare în care pot să mă văd în întregime. Cum arăt dupa mai bine de 700 de km de mers pe jos? Dar după toate dulciurile pe care le-ai mâncat la micul dejun? E pentru prima dată pe luna asta când îmi conștientizez corpul la așa scală. Până acum localizai câte o durere, lipsa ei sau momentul în care se muta în alt ungher al corpului. Prima dată când îmi privesc chipul conștient de când am plecat de acasă.
Luna a rămas cât o unghie de mică dar stelele încă sclipesc atât de clar. Te îndrepți spre Santiago și simți cum fiecare km se deșiră în fața ta. M-am dumirit ce-i cu mirosul de eucalipt, copacul ăsta atât de fain și de ciudat în același timp. S-a scuturat pe tine cu inspirație nemaipomenită pentru revenirea la școală.
O petruozo îmi sună în urechi ca ”vai pobresita” așa că mă bocesc cu sughițuri în sacul de dormit și simt cum se cutremură tot patul cu mine. Tot ceea ce am trăit în ultima lună, toată dărnicia universului ce s-a revărsat peste mine, toți oamenii faini ce mi-au poposit în cărare exact cât am avut nevoie, locurile…atât de multe locuri parcurse la pas s-au îngrămădit în colțurile ochilor.
Ciudată oprirea asta de la buza destinației. Pare că orășelul ăsta ce n-ar nimic de arătat s-a așezat aici special să-ți descarci toată desaga de amintiri, toate emoțiile. Vocile cristaline ale copiilor ce cântau într-o grădiniță îmi răsună încă în urechi parcă venind dintr-o altă lume.
E prima noapte pe Camino când nu reușesc deloc să adorm. Ba mai mult, cei ce s-au prezentat ca fiind sforăicii din cameră se pare că au concert. Un concert pătrunzător în care pot să o dau ușor din plânsu” în râsu” și să nu deranjez pe nimeni. Deshid larg geamurile și iau o gură de aer proaspăt. Orion stă și veghează…probabil se face deja dimineață.
Urc muntele bucuriei (Monte del Gozo) într-un Silentio stampa programat. Îmi dau timp să rememorez momente de bucurie pură din cei 29 de ani din viața asta. Ochii mi se umezesc din nou iar atunci când văd semnul rutier cu Santiago de Compostela- ela e-e -e totul pare ireal. Adica am parcurs 799 de km pe jos? Am mers pe jos 25 de zile la rând parcurgând toată latura de nord a Spaniei?
Plâng în repetate rânduri, emoțiile mă strâng de gât de fiecare dată când vreau să deschid gura. Lacrimile curg șiroaie și n-am de gând să le ascund. N-am de dat nicio explicație. Sunt împlinită.
În dimineața în care mă pornesc din O Petruozo o viespe mă mușcă de mână iar asta se umflă vizibil. (noroc că am uleiurile cu mine) Când îmi strâng catrafusele aproape cad din patul de sus cu scara…iar numai la doi pași distanță față de Catedrala din Santiago aud un sunet spart pe caldarâm. E scoica primită de la Olteanca, pe care am purtat-o pe rucsac tot drumul, se face țăndări sub ochii mei surprinși. Ce înseamnă toate semnele astea îngrămădite în mai puțin de 12 ore?
Catedrala mi-e un punct de reper în această a 25a zi. Particip la două slujbe chiar dacă nu sunt eu bisericoasă. Corul și cântările de la catolici au făcut întotdeauna o pârghie spre substratul meu emoțional.
Chipuri cunoscute și chipuri noi. Pași pierduți în labirinturi de străzi vechi. Iar eu simt încă acea chemare a drumului. Experiența nu se încheie aici. Dis de dimineață îmi voi lua din nou tălpășița.
Drum bun, Cireșari y buen Camino!