Sunt o călătoare atipică

Uitându-mă prin multele agende și prin sertarele cu amintiri mi-am dat seama că nu sunt deloc o călătoare tipică. Chiar în februarie anul acesta, (atunci când se iscase gândul acestui articol) mi-am dat seama de un tipar. Se pare că în ultimii 4 ani am făcut doar excursii atipice. Iar acum de când cu izolarea, doar când ies din casă doi pași îmi dau seama că temperatura e deja destul de ridicată iar eu am rămas tot în iarna, m-am îndurat totuși să ascund schiurile.

Și să nu credeți că am venit să vă dezvălui din incursiunile nocturne din perioada de izolare în care, înainte de a adormi, îmi imaginez că mă transform într-un ”Neghiniță” și cutreier casa ca și când aceasta ar fi un oraș întreg. Escaladez vizual dulapurile sau biblioteca, mă plimb printre ghivecele cu flori ca printr-o pădure luxuriantă. Oare cât timp mi-ar lua să explorez în acest mod toată casa? Dar nu, eu am venit să vă povestesc lucruri serioase!

Ca să vă faceți încă de pe acum o idee, am să vă zic faptul că am avut câte o călătorie în luna februarie, 4 ani la rând. Și dacă încă pare doar un titlu ”de agățat” am să subliniez faptul că țările pe care le-am vizitat nu sunt în altă climă față de cea din România și nici nu am călătorit cu scopul de a practica sporturile de iarnă, că tot pomeneam schiurile mai sus.

Cumva un sâmbure de călător extra-sezon s-a prins bine de tot în sufletul meu încă de pe vremea când eram în școală generală- liceu și am parcurs pentru prima dată alături de Ivona și tata traseul de la Neptun la Mangalia pe plajă după ce valul de turiști se retrăsese deja după o vară nemaipomenită.
Acel drum îmi este în continuare de suflet și îl parcurg ori de câte ori am ocazia. De fapt el mai ține în viață firișorul de ață ce mă leagă de malul mării.

  • Belgia, 2017

Îi aveam pe Cris Elena și Doru, prieteni dragi mutați de ceva vreme în Mons, așa că mă încumetasem în creierii iernii să dau o fugă în Belgia. Bucuria revederii și a serilor cu boardgames, râs și bere de o varietate nelimitată au șters se pare frigul pe care l-am îndurat în cele 2-3 zile. Însă îmi promisesem atunci că în așa călătorii extreme nu mă mai bag, februarie e de mers la schi și atât.

Bruxelles vizitat într-o ceață misterioasă pe care am apreciat-o dintotdeauna. Îmi amintesc încă fără să citesc în agendă muralele ce îmbrăcau clădirile din loc în loc. Deși era februarie, erau încă destul de mulți oameni pe la terase bând bere, iar garderoba lor se rezuma la fuste și ciorapi fini și chiar glezne goale. Eu beau o bere undeva în interior și mi se pare că nu am destul sânge în instalație să încerc mai mult, având în vedere că e iarnă iar obișnuința mi-ar fi comandat un vin fiert, ceai sau poate chiar o ciocolată caldă.

Îmi amintesc de povestea lui ”Manekin Pis” într-un centru vechi în plină forfotă pe când eu cercetam de zor harta cu geocache-uri. Grupuri-grupuri făceau cozi pe la tejghelele cu govre (waffe) și cartofi prăjiți. Eu declar sincer că nu am fost impresionată de partea asta culinară, mă rog, până am ajuns la ciocolată.

Gara centrală mă surprinde până peste poate cu cele 17 platforme de pe care se pornesc trenuri din 5 în 5 minute. Practic țărișoara asta este brăzdată cu infrastrutură la nivel de top. Experiența cu trenul este, desigur, pe măsura unei romantice desăvârșite.

Bruges cu arhitectura lui nemaipomenită, cu clădirile din cărămidă și ferestre colorate. Hostel 28 cu aerul de poveste parcă desprins de pe vivre pe care îl frunzăream pe atunci în fiecare zi. Clopotele catedralei care te aduceau mereu la oră fixă în gânduri și în simțiri. Ușile cu varietatea lor de decorațiuni și clanțe care mai de care mai desuete te transformau rapid într-un personaj dintr-o carte prăfuită. Bruges- oraș bijuterie descoperit la lumina felinarelor aprinse pe la ferestre, a fost cumva asimilat de sufletul meu ca ”dumbravă minunată”. Mi-amintesc curiozitatea cu care am străbătut fiecare treaptă din Belfort Tower pentru a vedea panorama orașului, dar și surpriza cu care am tresărit la cele 26 (!?) de clopote care au bătut îndelung.

Geocaching-ul de aici devine de poveste când dau nas în nas cu alți cacheri ce pândeau același loc ca și mine. Cutia găsită e una dintre cele mai frumoase de până acum. Copacii cu scoarța verde de la atâta umezeală mă transferă rapid în hainele lui Gretel chiar când începe să ningă.

În drumul spre Mons unde aveam să mă întâlnesc cu Cris Elena am mai aruncat o privire spre trenurile TGV și Thalys de la liniile alăturate care arătau ca niște avioane. M-aș întinde prea mult să povestesc cum ne-am întâlnit în acest city break și cu draga mea Sandra în Amsterdam. Tura de atunci a fost cumva un city break într-un alt city break…cam ca o păpușă matrioșka cu revederea muzeului Van Gogh și zăpadă de necrezut la ceas de seară pe străduțele ce brodează alături de canale ca un guleraș de școlăriță.

  • Berlin, 2018

Venea vacanța intersemestrială, iar pe mine începeau să mă mănânce tălpile de umblat creanga. Am povestit planul cu Nela, învățătoare și ea, și mă mir chiar și acum de reacția ei rapidă de a se alătura escapadei.

Am bătut atunci la pas Berlinul pe timp de zi și pe timp de noapte în aproape 80 de kilometri. Mi-amintesc că exact la plecare, în avion, am zărit printre rânduri în cartea fetei de alături Symphonia nr. 4 a lui Brahms.

Am răscolit până acum casa după agenda în care voi fi scris pe când umblam în Berlin iar apoi mi-am amintit brusc. Excursia din Berlin este deja pe blog, aici,scrisă chiar la cald!

M-aș întoarce rapid în Berlin pentru Tiergarten, poate chiar cu un hamac și o carte. Universul acela verde căruia i-aș dedica o zi întreagă fără grabă și fără agitația și vânzoleala străzilor. Yoga printre copacii seculari îmi tâșnește din dorințele trecute. Chiar și pe timpul iernii, Tiergarten te transpune rapid într-o poveste magică.

Hauptbahnhof, cu toate trenurile și luminile ce se jucau prin ochiurile de sticlă care făceau un adevărat spectacol în capul, meu unde mixa deja Paul Kalkbrenner. Nu mai insist cu Berlin pentru că aș strica bucuria cu care am descărcat toată emoția în articolul trecut.

  • Turcia, 2019

Când am aflat că școala unde predau s-a înscris în sfârșit în proiectele Erasmus+, am și ridicat mâna pentru a-mi arăta disponibitatea. Ocazia de a pregăti copiii pentru partea artistică a proiectului m-a azvârlit de-a dreptul în cazanul cu amintiri. Cam într-o perioadă asemănătoare și cu un proiect similar am pășit și eu într-un Ansamblu de dansuri populare.

Usak a fost orașul bază unde am avut ocazia să îmi amintesc de copilărie prin vocea imamului ce răzbătea în creierii nopții chemând credincioșii la rugăciune. Sajadah, covorul de rugăciune aflat în camera de hotel mi-a folosit la meditațiile mele zilnice, tot un soi de rugăciune și ele. Acel februarie din Turcia m-a făcut să râd în nas amintirilor cu frig și dârdâit din celelalte 2 excursii din creierii iernii.

Bucuroasă am purtat o zi întreagă costumul popular de Ardeal, același costum în care am dansat cu 10 ani în urmă. Doamna Nina a fost atât de drăguță să mă susțină și să îmi dea un prilej nemăsurat de fericire. Cine mă cunoaște în carne și oase știe deja că eu merg numai în pieruete chiar și fără costum popular, așa că nu e greu să își imagineze cum am plutit în acea primă zi din Turcia.

Usak a avut un aer de Medgidia, miros de copilărie cu clădiri nu foarte înalte, iar școala unde am avut activitățile răsărea în spatele blocului. Distanțele mici dintre școală, hotel, piață, centrul orașului m-au cuibărit și mai mult în răscolirile mele interioare: ”Oare cum ar fi să schimb Bucureștiul pe un oraș de provincie, măcar pentru un timp?”

Gazdele nostre s-au conturat în formă de inimi, fiind mereu alături de noi să ne ajute, să ne povestească, să ne facă să ne simțim bine. Am socializat nemaipomenit, iar bariera de cultură și limbă s-a dizolvat cât ai spune Baclava. Da, recunosc am mâncat atât de bine în Turcia!!! Atelierul pregătit de ei cu toate cele trebuincioase încât noi să bucătărim Lahmacun m-a făcut să chicotesc ca o veveriță. (Cu o seară înainte de plecarea în Turcia dădusem o tură pe la Calif exact pentru Lahmacun).

Dulciurile cu fistic s-au cuibărit în topul bunătăților pe care le apreciez. Ceaiul băut din paharul ce pare a fi un corp de femeie m-a purtat ca o joacă prin arborele genealogic. Sunt doar a doua oară în Turcia și simt că aș fi aici de când lumea.

În programul săptămânii am vizitat Laodicea, o cetate frumos recondiționată în jurul căreia au știut să construiască o poveste. Denizli în jurul căruia ne-am plimbat cu obiectivele turistice este cunoscut pentru cocoși.Pamukkale sau ”castelul de bumbac” care m-a bucurat senzorial atât vizual cât și tactil mergând desculță o bună parte din zi. Despre Bazinul Clepatrei unde am înotat am mai scris și aici.

Canionul Ulubey, cel de-al doilea cel mai mare din lume m-a stârnit de la punctul de belvedere cu toate potecile ce îmi râdeau în nas. Normal că mi-aș fi dorit să o apuc la picior și să explorez mai mult, eu nefiind obișnuită cu aceste călătorii în grup. În schimb, gașca a fost atât de faină încât genele mele de călătoare solitară s-au dezactivat instantaneu.

Da, Turcia s-a strecurat în amintirile mele cu căldura oamenilor cu care am râs pe cinste, cu mâncarea delicioasă și cu atmosfera de vacanță chiar în mijlocul iernii. Am cântat mult, am dansat pe măsură și mi-am completat colecția personală de instrumente muzicale jucăușe cu o darbuka.

Sunt ceva ani de când încerc să aduc prietenilor suveniruri diferite, iar din Turcia am adus condimente picante și șofran. Cărți poștale trimit prietenilor, familiei și mereu azvârl câte una și spre copacul din Berceni împărtășind la cald impresii și bucurii.

  • Franța, 2020

Ehehei dragii mei, asta chiar a fost o surpriză și o decizie spontană după o răzgândeală categorică tot în liga Erasmus+ am jucat. Orașul Metz, recunosc, m-am uitat pe hartă pentru că nu știam nimic de orașul acesta, chiar dacă tata îmi spune mereu dintr-o răsuflare starea echipei de fotbal din fiecare loc în care ajung. Având în vedere că am mai ajuns în trecere prin Bordeaux, se poate spune că am vizitat Franța pe la colțuri.

Metz din regiunea Lorena, (și nu e baila Morena hihihi ) cu arhitectura sa îngrijită chiar te trimite rapid într-o altă epocă decât cea pe care trăiești. Un mozaic de clădiri în stil renascentist, baroc, romano-germanic, Louis XV, Louis XVI.

Ploaia liniștită ce ne-a întâmpinat după un drum cu peripeții (văleu dar prin ce emoții am trecut când vedeam cum pierdem avionul în Istanbul) a reușit să îmi răcorească instalația și să îmi redea mintea frecvențelor alfa iar în scurt timp chiar theta cufundându-mă într-un somn adânc.

M-am trezit parcă în altă lume când în afară de ciripiturile unei mierle matinale și a clopotelor de la catedrală nu mai auzeam nimic altceva.

Metz a fost o tranziție dintre toamnă și primăvară aflând că la ei de câțiva ani deja nu mai ninge deloc. Am făcut promenade lungi în sunetul stropilor de ploaie ce se loveau de piatra cubică și ghidată mereu de aceleași clopote.

Nu cred că a rămas vreun colț neexplorat având în vedere că în ultima zi mi-am amintit de bucuria dezlănțuită din Danemarca, de pe vremea când mă plimbam cu bicicleta în lung și în lat. Da, am făcut aroganța de a lăsa 200 de euro depozit pentru a închiria o bicicletă cu 3 euro o zi întreagă.

Catedrala Saint Etienne ancora oricărei plimbări mi-a rămas în gânduri cu vitraliile colorate ce acoperă o suprafață foarte mare din pereți și datează din secolul al XIV-lea. Mi-a plăcut foarte mult că într-una din zile gazdele au organizat un soi de Treasure Hunt cu harta la plimbare, cred ca unul din cele mai frumoase moduri de a descoperi locuri faine.

Având deja experiențe inedite din fostele mele călătorii am căutat banal pe google dacă exista o casă a muzicii sau un loc unde aș putea să asist la vreun spectcol. Așa mi-am găsit un loc la spectacolul de dans contemporan de la Arsenal- Cite Musical Metz – Twenty seven Perspectives (a apărut integral pe net după ce a ieșit din stagiune) . Vai, ce experiență uimitoare, să vezi oameni de toate vârstele, consumatori de dans contemporan în condițiile în care la noi în București CNDB-ul abia stă pe linia de plutire. Aici l-am cunoscut pe Schubert cu Simfonia nr. 8 neterminată, cu semnătura asta îmi va rămâne Metz intipărit pe disc.

Râul Mosela care în timpul iernii curge cu furie inundând o bună parte din promenadele construite de-o parte și de alta. Copaci ieșind din apele tulburi care alunecau în vârtejuri amețitoare. Aflasem deja și de turele de bicicletă pe care le poți face de-a lungul Moselei.

Mirabele– fructele ce oscilează între prune și corcodușe și care se regăsesc în gemuri, miere, tarte, compoturi și multe alte bunătățuri m-au fascinat și îmi pare rău că nu am explorat chiar mai mult latura culinară din direcția asta, mai ales că fructul este specific zonei. Dar nu am ratat niciun mic dejun fără croissant și ceai, pentru că eu cafea nu beau ciugulit printre rândurile scrise de Matei Vișniec. (Negustorul de începuturi de roman m-a însoțit în Franța)

Chiar dacă a fost un Erasmus, la fel ca și cel din Turcia, aici grupul nu s-a închegat la fel de bine și de repede, așa am ajuns la experiențele mele solo în care am vizitat Parcul Botanic (ador colțurile astea pline de vegetație oriunde m-aș duce), chiar la ieșirea din sere, când făcusem un popas la zona de relaxare, în sunetul liniștitor al apei pulverizate pe frunze exact ca în timpul musonului, o floare a căzut în slow motion în fața mea (Bouganville sau floarea de hârtie, un moment într-un foșnit ireal) Fort Queuleu care e aproape ca un labirint pe un deal de unde se poate vedea panorama orașului, Shalon de The, ceainăria cu pisici unde am băut un ceai alături de ghemotoacele gâdilabile, Porte des Allemands și traversarea surprizătoarea pe dedesubt a râului învolburat.

Casa memorială a lui Robert Schuman, părintele Uniunii Europene chiar după ce am vizitat Strasbourg-ul și Parlamentul Uniunii Europene a venit ca o gură de aer. Atât în casa asta modestă, ce are în spate o grădină considerabilă unde pe lângă flori și arbuști se strecoară și imnurile țărilor componente ale Uniunii Europene, cât și frumosul oraș Strasbourg în care am stat în cumpănă dacă să mă pierd de grup și de forfota cumpărăturilor și să adulmec combinația asta de stiluri arhitecturale, bunul gust și culorile ce stopesc toate balcoanele cu jardiniere înflorite în februarie. Visez la o revenire pe bicicletă într-o excursie pe îndelete doar pentru orașul ăsta.

Proiectul din Franța m-a adus mai aproape de povestea ”Micului Prinț” fiind un proiect pentru pasionații de lectură, printre care mă număr și eu, desigur! O amintire de neuitat prin frăția tricourilor pe care le-am pictat pentru acest proiect.


Drum bun, Cireșari! Chiar și printre amintiri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *