Locul unde am incheiat un cerc anul trecut școlar dupa ce parcursesem Camino de Santiago dar și locul spre care visam să ajung din nou vara asta cu o noua generație.
Dar să o luam cu începutul. Mihai Țuțu, cel care mi-a fost mentor pentru drumul spre Santiago de Compostela pentru că m-a ajutat cu sfaturi prețioase legate de organizarea bagajului și a echipamentului. Acest Mihai Țuțu fotograf era pe atunci ales de cei de la Tășuleasa Social pentru a documenta amenajarea drumului ”Via Transilvanica”. Adică stăbătuse dus și întors drumul de mai multe ori și era cel mai în măsură să ne ghideze pașii pe așa traseu fain.
Din capul locului mi s-a părut mistică aranjarea lucrurilor și chiar dacă la început părea doar un vis, ca în anul în care eu am străbatut pe jos 888 de km să am ocazia să parcurg o bucățică din Via Transilvanica pe jos alături de copiii mei dragi din clasa a 8a. Da, erau deja 8 ani de când intrasem în învățământ și tot 8 ani de când copiii din ”generația de aur” treceau pragul școlii. Practic, ne-am dezvoltat cot la cot, iar experiența ce urma a fi trăită devenea o bornă kilometrică a sufletelor noastre,
Am pus la cale planul de bătaie cu Mihai, am pus degetul pe hartă iar apoi am mers cu planul spre copii și părinți. Anul evaluării naționale este de fapt anul în care de foarte puține ori se mai pleacă în tabere școlare. Asta pentru că vacanța de vară este înjumătățită și presărată din plin cu emoții și stres în toată trilogia: elevi, părinți, profesori. Și de asemenea pentru că de cele mai multe ori sunt deja stabilite concediile cu părinții. De data asta a fost diferit. Am avut undă verde de la părinți de la început, tocmai pentru că am avut o conexiune foarte frumoasă pe de-a întregul cu generația asta.
A contat enorm această conexiune atunci când te duci și expui un plan care sună cam așa: ”Plecăm din București Nord cu trenul la cușetă, vom merge pe coclauri, departe de civilizație cu rucsacul în spate, undeva la 13-19 km pe zi, iar timp de 3 zile vom mânca și vom dormi în fiecare seară în alt loc, în alt pat, fără condiții de 5 stele sau alte ifose.”
Entuziasmul a crescut încă dinaintea plecării, pe vremea când dădusem startul #drumețiilor urbane, traseu la liber prin Bucureștiul fierbinte pentru a ne ocupa cât de cât de condiția fizică, pentru a ne testa echipamentul (bocanci, rucsaci), dar și un soi de pregătire pentru clasa a 9-a ce va veni curând și îi va scoate în lume din cartierul lor magic.
#Drumețiile urbane mi s-au cuibărit în suflet pentru că am explorat colțuri de poveste, mereu alegeam un nou traseu, o nouă rută iar atmosfera creată în jurul pauzelor de înghețată sau povestioarelor împărtășite era mereu scăldată într-o aură magică.
Lista #drumețiilorurbane aici: 1, 2,3, 4, 5. Locuri pe care vi le recomand cu drag pentru serile târzii de vară când se vor ridica restricțiile și veți putea părăsi cartierul în care stați.
Ne strângem la gară seara la apus pentru a ne urca în trenul ce merge spre Bistrița Nord. Tren ce ne-a dat mari emoții când ne-au anunțat franc că au scos vagoanele cușetă pentru sezonul estival. Însă cumva lucrurile s-au aliniat iar drumurile, cererile și telefoanele date la numărul de relații cu clienții nu au fost în zadar. Aproape că nu mă mai zăresc prin gașca asta ce m-a depășit lejer la înălțime și cumva mă simt de parcă aș fi chiar eu cea care pleacă în tabără și nu sunt cea care o organizeză.
Povestim, râdem pe întuneric scuturați alene de trenul ce nu se grăbește spre Bistrița. Avem un playlist prelung, cântăm și ne așezăm strategic cât să nu deranjăm prea tare restul călătorilor. E aproape 3 dimineața iar stingerea e o misiune imposibilă cu un grup care știe că această tabară e o piatră de hotar în parcursul lor.
Bistrița e un oraș nou pe harta plimbărilor mele și se afișează cu noaptea în cap, cu un aer rece ce ne trezește de-a binelea în mersul nostru pe jos până la hotelul unde eram cazați. Trupa noastră numeroasă cu doar câteva roți de trollere (pentru că am plecat ca excursioniștii cu rucsaci de drumeție) ce sparg liniștea dimineții lasă în urma noastră o dâră de tinerețe și chef de viață.
Tăvalim toate canapelele de la recepție, mai ales când aflăm că nu avem camerele pregătite, iar noi suntem nedormiți după o noapte la cușetă. În această prima zi mi-am dat seama că au trecut anii când pierdeam nopțile și nu simțeam nimic.
Mihai ne tocmise deja un ghid care ne-a purtat la pas prin Bistrița proaspăt renovată. Povești îmbinate cu glume, cu arhitecturi frumos întreținute, cu străzi liniștite și aer de vacanță. Da, Bistrița mi s-a cuibărit în suflet la loc cald. Turnul Bisericii Evanghelice ne oferă o priveliște panoramică și nu mă eschivez de la a scruta dealurile cu privirea și de a mă închipui deja cu rucsacul în spate.
Îmi amintesc de Bistrița de câte ori mă uit la sfeșnicele din casă și asta nu pentru că aș fi tocmit de acolo vreunul, însă acolo am avut ochi să le văd la adevărata lor valoare în a crea o atmosferă hyggeligt la o masă de seară.
Ideea celor 3 zile dinaintea drumeției propriu zise era clar de acomodare și încărcarea bateriilor după noaptea pierdută în tren (de care știam din capul locului) și de explorare a zonei. Așa că a doua zi am ajuns la Lacul Colibița, o bijuterie unde vreau să mă întorc cu prima ocazie. Peisajul e pur și simplu uluitor, iar faptul că acum avem și caiac nu o să ne oprească să explorăm la maxim zona.
Și în tabară am avut parte de o plimbare pe lac cu velierul, așa că ne-am vânturat pletele și ne-am dat coate la greu făcând glume când ”popeye the sailor man” începuse să-i facă avansuri dirigintei. Noroc că ne-am dat jos la fix cât să nu fiu cerută de nevastă cu public, exact ca la camera ascunsă. (hahaha) Munțișorii și dealurile din zona oferă cred o paletă largă de trasee de drumeție, ce vor fi explorate la momentul potrivit.
În ziua dinaintea plecării pe traseu am explorat zona cu Băile Figa și Festivalul Celtic Transilvania. Un deal ce reconstruia povestea medievală prin port, meșteșuguri, gustări tradiționale și lupte. Ei, dacă nu am încărunțit în acea zi de la Băile Figa, cred ca stau încă destul de bine, însă aici am avut parte de o experiență traumatizantă în Bazinele vechi de la Figa unde unul din copii s-a tăiat chiar când voia să iasă din apă. Marginile nefinisate, lucruri rămase românesc neterminate ne-au dat emoții dintre cele mai puternice. Ne-am jucat frumos la Figa la băile termale, dar uneori se întâmplă și nefăcute.
Cabinetul de prim ajutor, fuga la camera de gardă din Figa, la 30 de km de Bistrita și lecția ce am primit-o de la E. cel accidentat pe care am să o țin minte toată viața. Ei bine, astfel de întâmplări sunt mărgele din această experiență numită tabără pe care noi profesorii le purtăm. Și da, suntem grijulii, ne stoarcem atenția și concetrarea, stăm mereu în gardă, respectăm reguli, însă știm că sunt atâtea alte lucruri pe care nu le putem controla.
Experiențele mele nefericite de la camera de gardă de până atunci se jucau în fața ochilor mei și încercau să mă înspăimânte, ”Evelino, ele au fost în București iar acum ești undeva aiurea pe hartă, nici măcar într-un oraș cum se cuvine, iar tăietura e delicată rău…” Clipeam și alungam gândurile, eram într-o perioadă intensă în care practicam zilnic o secvență de yoga care avea darul să mă ancoreze foarte bine în prezent pe adaptare și găsire de soluții. Accidentatul era cooperant, iar pentru medicii de la camera de gardă am toată stima. Am respirat ușurată și am luat straiele unei asistente medicale pentru următoarele câteva zile ale taberei.
Gura adevărată de aer proaspăt este cea din momentul în care am traversat strada și ne-am afundat în pădure pe la Lunca Străjii cu direcția Piatra Fântânele – Tășuleasa Social – 11,42 km. Șirul s-a deșirat rapid și ne-am povestit în grupuri mici, ne-am oprit la fiecare bornă kilometrică să admirăm ideea și munca din spate (fiecare bornă este unicat, sculptată în tabăra de la tășuleasa cu o anumită tematică, ceea ce le transformă într-un adevărat spectacol pe drum).
Nădușim iar sunetul pașilor ne însoțește credincios. Oamenii care ne ies în cale pot fi numărați pe degete. Străbatem zone cu adevărat sălbatice, ocolim cărarea ce băltește de la ploile ultimelor zile și ne dăm seama că ne-am afundat în sălbăticie de-a binelea abia când iarba ne ajunge la brâu. Dealurile răzlețe ne oferă o privește fantastică și ne lasă să gustăm din plin libertatea.
Din vârful dealului mai avem doar doi pași până la Tășuleasa Social. Chiar în acea perioadă gazdele erau plecate pentru inaugurarea unui nou tronson al traseului Via Transilvanica (vă rog, faceți-ne hatârul și citiți-l în gînd Via Transilvănica, așa cum au alintat copiii în tabără acest traseu). Locul mi se cuibărește rapid în suflet cu oamenii calzi și deschiși pe care i-am întâlnit, cu atmosfera de tabără din cabana unde vom dormi exact ca pe munte în trei camere toată gașca.
Harta locului și înregistrarea traseului cu strava se află aici.
”Pădurea pedagogică” e raiul pe pământ cu toate atelierele în aer liber, cu fiecare pas ce te învață ceva nemaipomenit despre natură, cu voluntarii care știu atât de bine să pună în valoare locul și energia grupului. O plimbare interactivă cu mintea liberă fără măcar să-mi fi dat seama că buletinul meu buclucaș evadase din borseta. Isprava prin care chiar Tibi Ușeriu mi-a găsit buletinul pe coclaurile din imprejurimi în timpul antrenamentului rămâne istorie și îi mulțumesc și în ziua de astăzi.
Ziua 2- Tășuleasa Social- Lunca Ilvei prin Poiana lui Gălan. 20.34 km
Traseul reconstituie Cruz de Fer de pe Camino de Santiago, și ne veselim și noi lăsând aici câte o pietricică urnindu-ne mai ușor spre dealurile ce ne așteaptă. Mâncăm fragi de pe marginea drumului și cântăm de zor cântece de munte. Mai pansăm câte un călcâi bășicat, mai jucăm valiza însă pașii ne alunecă înfometați spre Poiana lui Gălan dar și suntem mânați din spate de ploaia ce are să se dezlănțuie instrumental pe acoperișul de tablă de îndată ce ne vom adăposti în foișor.
Sunetul este asurzitor, iar perdeaua de apă curge ireal de jur împrejur. Pentru că nu reușim să ne mai înțelegem din cauza zgomotului ne afundăm în farfurii aburinde cum numai la Poiana lui Gălan am mai mâncat într-un traseu de munte. Gogoșile mâncate și-au pierdut șirul iar noi nu ne lăsam urniți pentru a parcurge cealaltă jumătate de traseu până la cazare.
Sincronizarea ca la carte cu vremea, ospitalitatea gazdelor și voluptatea peisajului din vârf de munte ne prinsese ca într-o vrajă.
N-am simțit nicio clipă că sunt alături de oameni la jumătatea vârstei mele. Maturizarea prieteniei dintre noi, încrederea ce se înfășura ca o iederă alături de respect reciproc ne-au creat un mediu perfect de drumeție.
Mihai și-a valorificat cunoștințele din cursurile de supraviețuire și a încropit o atelă pentru niște tendoane și ligamente obosite. Exact ca într-o acțiune de salvare, gazda noastră din Lunca Ilvei mă urca pe o pantă ireal de inclinată și o ploaie torențială amețitoare cu o mașină de teren pentru a-i aduce pe cei doi din pădure.
Seara din Lunca Ilvei se scurge la povești în pensiune în vârful paturilor, iar ideile pentru glume de cabană se ivesc chiar și în condiții de oboseală. Spray-urile cu spumă colorată îmi dau senzația unui Revelion întârziat.
Harta locului și traseul înregistrat de strava se află aici.
Ziua 3 – Lunca Ilvei- Poiana Stampei – 14,13 km -Vatra Dornei
Atmosfera grea a ultimei zile de tabără s-a simțit în aer încă de dimineață. Și cerul atârna parcă mai greu după ploaie de peste noapte, însă drumul știe el cum să se poarte cu drumeții.
Am trecut pe lângă pepiniera silvică de la Lunca Ilvei, pentru mine a fost cred pentru prima dată când am vazut o suprafață așa de mare cu puieți de tot soiul. O doamnă care ne-a văzut de la balcon a ieșit în alergare după noi și ne-a oferit pachet de drum aburind cu brânzoaice moldovenești de îmi plouă și acum în gură numai că îmi amintesc.
Frunzele de brusture crescute ireal de mari au fost transformate rapid în umbrele, linia ferată ne-a croșetat poteca și ne-a dat mereu senzația că suntem urmăriți din mlaștina ce ne făcea bocancii din ce în ce mai grei. Natura pe care am întâlnit-o pe Via Transilvanica a fost diferită de orice experiență avută până atunci pe munte prin drumeții.
De fapt Via Transilvanica mi-a amintit foarte mult de Camino de Santiago tocmai pentru că poteca atinge sate, cătune, atinge colțuri de natură mai puțin bătute de om. Am ronțăit corcodușe, fragi, muguri de brad, măcriș. Ne-am pus flori la ureche și am cântat cântece de munte, am povestit în grupuri mici, iar interacțiunea a fost astfel mult mai faină și mai apropiată. A fost o tabără clar non-conformistă.
Din Poiana Stampei ne-am reîntâlnit cu bagajele noastre pribege și cu B. accidentatul din ziua anterioară. Ne-am văzut de ultimii kiometri până în Vatra Dornei de la fereastră, iar atmosfera apăsătoare a ultimei zile s-a întors și mai puternic.
Explorarea stațiunii în căutarea unor amintiri din copilărie n-a funcționat. N-am găsit-o pe Veverița Mariana și pentru că singura imagine clară era cu lumina de control de la ultimul vagon în momentul în care constatam că am așteptat trenul la gara greșită, m-am decis să fac un double-check la ghiseu pentru a fi sigură că istoria nu se repetă si dupa mai bine de 20 de ani.
Gara Vatra Dornei Băi este încă o bijuterie și cred că a văzut multe povești din 1910 până astăzi. Ne-o trecem frumos și pe a noastră când așteptăm tăcuți și gânditori trenul de noapte. Dimineața ne va trezi în București.
Parcul de lângă gară ne-a făcut o plimbare pe cinste pe la vreo 2 geocache-uri iar discrepanța dintre clădirile ce aproape stau să cadă și pavajul și bordurile noi ne amplifică tristețea. Dar hei, mai avem de împărtășit vreo 500 de kilometri legănați de tren.
Desigur, dacă povestea de aici v-a stârnit vă învit să cercetați traseul chiar pe pagina Via Transilvanica, care în anul ce a trecut s-a mai îmbogățit cu cîteva sute de kilometri, să luați legătura cu cei de la Tășuleasa Social care au în desfășurare o mulțime de activități faine și chiar cu Mihai Țuțu (fotograf) care organizeaza ture ghidate atât în țară cât și pe Camino de Santiago.
Drum bun, Cireșari! Să ne revedem cu bine, și să mai punem la cale și alte ture memorabile!