Acum vreo patru ani Dolomitii se strecurau in atentia mea cu niste poze spectaculoase din lonja de via ferrata pe stanca, apoi cu 2 ani in urma incercam pe pielea mea Via Ferratele din Romania care mi-au adus o libertate nemaipomenita si o bucurie scaldata in adrenalina si constientizare la nivel de detalii.
Da, recunosc, via ferrata mi-a gadilat firea de aventuriera de ocazie inca din clipa cand am urcat cu kitul inchiriat pe Astragalus. Apoi am facut rost rand pe rand de echipament. Jnepenii mi-au dat hamul si casca, eu mi-am cumparat lonja si manusile. Spiritul, ei bine spiritul era la cote inalte oricum.
M-a uimit inca de la inceput in Dolomiti supradimensionarea muntilor, care pare ca sunt intinsi doar pe o tabla de Piticot presarata cu cabane, varfuri, gondole, cabine, astfel ca te fac sa te simti un mic spiridus in bocanci.
https://www.instagram.com/p/Bm3POiDBWW7/
Ziua 1- Ferrata Giovanni Lipella si Tofana di Rozes, 3225 m. Sau cum am inceput noi incursiunea in via ferrata cu cireasa de pe tort din prima zi tocmai pentru ca a trebuit sa ne regandim planul saptamanii din cauza vremii. Traseul e nemaipomenit, are in componenta lui tot soiul de traversee, scari, galerie verticala, insa, desi e dintre cele mai lungi trasee incercate de noi, mi s-a parut destul de accesibila, catararea in sine nepunandu-mi probleme deloc.
M-a fascinat inca din prima zi cu lectiile de istorie in aer liber (cred ca singura mea sansa de a ma educa in sensul asta). Astfel ca prima galerie trecuta aici (Galleria del Castelletto) ne aminteste deja de Primul Razboi Mondial.
Stancile colorate diferit din pricina rocilor componente si lipsa vegetatiei iti dau senzatia ca te afli intr-o expeditie pe luna. Drumul pe firul intins de via ferrata in imensitatea Tofanei Di Rozes si a cerului care ne vegheaza cu nori razleti. Caldarile pline de bolovani albi, drumul fain de coborire spre Refugiul Giussani unde, desi fara bete, am topait zglobie.
Prima mea intalnire cu un refugiu din inima muntilor din Italia. Un refugiu cu toate dotarile unei cabane de multe stele de la noi din tara. Soarele de la apus si bucuria colorata de primele tufe de maci montani si campanula pe serpentinele de coborire spre parcarea refugiului Dibona.
Parcarea goala la ceas de seara, insa cu un leagan fantastic cu privirea fie spre bucataria unde bucatele abureau in cratite fie spre muntele pe care, parca prin vis ti-ai purtat pasii o zi intreaga. Petele de culoare in marea de bolovani albi au spalat parca toata singuratatea inaltimilor sau adrenalina catararii.
Ziua 2- Averau, Nuvolau si Cinque Torri – In traducere libera, aberau si nu voiau 🙂 O zi mai usoara de drumeteala si doar doua ferrate mici. Bucuria de a vedea Tofanele si traseul de ieri de pe versantul de vis-a-vis, atat de aproape si de clar chiar si fara ochelari. Cele doua refugii cu acelasi nume erau pline ochi de turisti de toate varstele. M-au impresionat familiile cu tancii dupa ei, m-au impresionat batranii pentru care varsta nu conteaza. O zi intinsa pe multe introspectii si observatii.
Cu traseele de azi am dat ocol versantului. Cinque Torri ne-a adus o lectie de istorie in aer liber despre La grande Guerre (Primul Razboi Mondial). La poalele turnurilor pe care profesionistii se catarau de zor este organizat un muzeu cu povesti inca vii in memoria italienilor.
Am poposit in iarba cuminte si am urmarit un grup de alpinisti pana au ajuns pe platoul turnului, Am inca vie imaginea cand unul din ei a pus mana pe platou si apoi si-a trecut si picioarele sus, Pot sa-mi inchipui acea bucurie nemarginita de ajunge in varf.
Drumul de intoarcere a fost pustiu, turistii pare-se ca s-au retras pe alte carari sau gondole. In schimb am prins o despartire poetica dintre o mama capra si puiul ei. Apropo caprele din Dolomiti sunt denumite chamois. Capre ce pe timpul verii au blana maro, iar pe timpul iernii aceasa se deschide spre gri pentru a se camufla in peisaj. Tropaiala celor doua capre au dislocat niste bolovani strasnici dar apoi am avut parte de o perioada destul de lunga de a ne observa reciproc.
Tot azi m-am incumetat sa conduc cele 29 de serpentine inapoi spre Arabba tocmai ca numarul 29 se apropie atat de frumos in viata mea. Tura s-a sfarsit cu senzatia ca nu imi cunosc masina deloc si chiar la doi pasi de a ma boci zgomotos. (2 pasi pana a doua zi cand m-am bocit de-a binelea).
Ziua 3- Ferrata delle Trincee- Ziua in care am facut doar doi pasi de la cazare pana la cabina ce ne ducea in Porta Vescovo de unde aveam sa incepem cea mai dificila ferrata. Da, a fost pentru prima data cand am stat la poale pentru a observa nitel cum abordeaza ceilalti intrarea in traseu. Rezultatul a fost sa imi alimentez si mai mult teama si nesiguranta. Trei- patru oameni au trecut de portiunea catalogata cea mai dificila (peretele vertical de la inceput). Toti ceilalti se dezechipau si luau ruta ocolitoare. Hmm….adrenalina ce am simtit-o pe prima bucata nu se compara cu nimic trait pana atunci. Simteam cum inima imi sare pur si simplu din piept si ca exact ca o capra neagra am o singura optiune, sa merg doar in sus. Portiunea in sine, a fost accesibila, insa mintea si-a facut nitel de cap cu mine.
Apoi surprinderea si aprecierea pentru un tata strasnic, care urcase aceeasi portiune cu cele doua copile (una vreo 5 ani iar cealalta poate ca 7). Nu numai ca aborda traseul cu o lejeritate nemaipomenita, le asigura rand, pe rand pe amandoua, le facea scarite, dar reusea sa faca si o stare de spirit pe masura pentru fete. Radeau, faceau glume, increderea era construita temeinic de ambele parti, iar pregatirea si abordarea tehnica pe masura.
Ferrata delle Trincee m-a imbogatit mult. Am vazut pentru prima data flori de colt, si am chiuit de bucurie sa le vad asa de pufoase si plapande. Ne-a oferit o priveliste nemaipomenita spre ghetarul Marmolada, imaginea albastra a ghetarului si a Lago di Fedaia. Mersul pe creasta muntelui cu gol in stanga si in dreapta ma face sa ma gandesc cu drag la faptul ca am mers pe creasta unui dragon. Desi chiar si asa de sus si de salbatic, niste capre curajoase pasteau fara teama la doar doi pasi de noi. Tiuitul marmotelor se auzea din vale ademenitor. Unde stati ascunse blanoaselor? (mi-am zis)
Traseul ne-a scos apoi la Bivuacul Bontadini, o cabanuta la iesirea din galeriile sapate in munte. Cerul era spectaculos cu niste nori grei ce anuntau negresit o furtuna. Am simtit acea liniste dinaintea furtunii, bucuria de a termina traseul de ferrata si apoi decizia de a o rupe de-a dreptul la fuga la vale spre Passo Padon, unde ne-am adapostit la capatul cabinei de stropii reci ce ne udasera deja in ultimii pasi.
Tot muntele asta negru, cu roca lui vulcanica la doar doi pasi de ghetar mi s-a parut de la inceput contrastant avand in vedere caldarile albe de cu doua zile inainte. De indata ce s-a oprit ploaia, ne-am luat talpasita in traseul ce merge pe partia de schi, acuma de un verde crud.
Dezlantuirea naturii, parca mai bogata dupa ploaie ne-a intampinat cu o fauna bogata, cai, vaci si …..si MARMOTE. Vai, ce animale dragalase bogate in blana si in curiozitate. O coborire lina spre Arabba, suntem singurii drumeti pe aici asa ca am mediu bun de a-mi imaginina natura invesmantata in nameti mari pe timp de iarna si schiori chicotind de incantare pe la apres schiuri.
Ziua 4- Piz Boe – 3152 m- Acea zi in care ne-am dus cu masina pana in Passo Pordoi si am luat cabina Sass Pordoi iar de acolo urma sa ne amestecam in sirul nesfarsit de turisti la puterea a 10a comparativ cu platoul de la Babele de la noi. Am urcat in nori, iar peisajul alb dat de stancile si grohotisul zonei imi dadea impresia ca ma aflu intr-un peisaj de iarna. Faptul ca purtam pantalonii scurti imi amintea totusi ca sunt inca in vara.
Piz Boe si aglomeratia de la refugiu ne-a fiert cu suspans pandind ferestrele din nori pentru a privi spre statiunile de la poale. Am stat cuminte pe un bolovan si am observat imprejurimile. M-au impresionat pasarelele de dimensiunea unui porumbel insa cu fata de cioara care zburau si ciripeau de zor in jurul varfului…la 3125 m pandind firimituri si alte ciuguleli de la numarul mare de turisti. Un loc in care pana si WC-urile au apa curenta la altitudinea asta.
Coborirea prin grohotis a fost amuzanta pentru ca te afudai si o luai la vale pur si simplu cu tot stratul de pietre. Zgomotul fosnit al pietrelor rostogolindu-se cu tine. O zi in care am fentat din nou ploaia, insa i-am facut cu ochiul ferratei C. Piazzetta (daca am retinut bine) pana data viitoare cand voi ajunge in Dolomiti.
Ziua 5- Ferrata Piccolo Lagazuoi si ceva cu Kaiserjager (nume ce mi-a placut inca de la inceput) Pasul Falzarego. Cantonamentul asta cu tropaiala zilnica, cu aer tare de munte, cu lichior de alune de padure (ireal gust de veveriteala) mi-a cam dat cu covor de flori de colt la picioare. Da,ireal sa vad un versant intreg presarat cu flori de colt pufoase in manunchiuri.
Ferrata accesibila pentru toata lumea, astfel ca poteca a fost presarata de copii veseli si colorati. Platoul ce ne-a deschis o priveliste de nepretuit spre Tofane si un geocache ce ne-a scos din aglomeratie pe un turn de piatra, un soi de Piatra Singuratica din Hasmas cu hau de jur imprejur. Bucuria unui cer albastru si a peisajului argintiu dat de grohotis cat si altitudinea de 2778 metri. Apoi graba de a ajunge la Galerii si a fenta din nou ploaia venita fulger cu nori grei. Experienta de a cobori in aceste galerii verticale ce taie muntele, galerii ce dainuiesc din Primul Razboi Mondial si experienta parcurgerii lor alaturi de zeci de alti oameni de toate varstele.
Parcurgerea galeriilor si observarea semnelor aflate acolo de zeci de ani. tavanul innegrit de funinginea tortelor sau peretii sapati in cine stie ce conditii m-au impresionat intr-o atmosfera tomnatica, cu ploaie torentiala. Ferestrele din aceste galerii ne-au dat posibilitatea sa vedem cum ar fi aratat o experienta de via ferrata ca pe tobogan in conditii de ploaie. Save God, toata lumea era la adapost.
Ziua 6- Ferrata Piz da Lech – ptiuuu nu fiti obraznici si nu ma puneti va rog sa pronunt varful asta, ca doar sunt profesoara serioasa. (haha) Ideea e ca ziua a 6a a venit cu vreme cam nehotarata. Noi n-am stat pe ganduri si am luat cabina din Corvara apoi scaunul din Vallon si am ajuns la punctul de intrare in traseu.
Ei bine, asta chiar e un traseu foarte populat de obicei, norocul nostru a fost ca date fiind conditiine meteo sa prindem liber. Liiii-beeeer! M-a fascinat catararea asta pentru ca roca era diferita, parea ca face atat de multe prize incat aveai multe posibilitati sa urci usor si rapid pe verticala. Si cum nu eram decat noi 3, apoi am urcat zglobiu printre nori pana la 2911 m.
Nu stiu daca ai experimentat asta pana acum, dar e foarte haioasa propagarea sunetului la munte in conditii de ceata si vreme noroasa. Imi amintesc ca auzeam vocile celor care se aflau la oarece distanta de noi, insa nu am reusit sa ii depistez din prima daca sunt mai sus sau mai jos de noi. Un traseu nemaipomenit, chiar daca ferestrele prin nori au fost scumpe la vedere.
M-a bucurat cu sufletul si coborirea prin ploaia ce s-a intetit pana la cabina destul de mult. Am avut ocazia sa ne testam toti 3 gecile si gradul lor de impermeabilitate. Insa bucuria cea mare a fost ca ploaia a venit mereu in punctul in care ne coboram de pe cablu si stanci, ceea ce inseamna enorm.
Ploaia asta cred ca a venit cu atat mai mult sa ne luam la revedere de la Dolomiti fara regrete. Am reusit sa facem tot ce se putea face in 6 zile pline. Piscurile astea stancoase si totusi pline de viata si de istorie ne-au imbogatit pe multe planuri.
Iar cand ne intorceam cuminti spre cazare pe aceleasi serpentine pe care am intrat in povestea asta frumoasa, in spatele Fiestei cu mamaliga in geam, s-a intins o coloana de masini sport numai una si una.
Calatoria totusi nu se incheie aici, reveniti in curand pentra a vedea schimbarea de planuri epica.
Drum bun, Ciresari!