Cred că asta e o vreme bună de spus povești. O vreme bună de revăzut itinerarii pe care le-am străbătut cândva la picior cu sufletul tropăind de curiozitate și încântare. Deși mi-a mers mult gura despre isprava din India, se pare că nu am scris până în ziua de astăzi despre incursiunea mea pe niciunul din bloguri. 2016 este fix pauza dintre evelinarustem de pe wordpress și Oviațăînbagaj.
Prin iarnă, când mi se aprinseseră călcâiele din nou de mers în India și îmi conturasem deja un plan pentru vară, recitisem India lui Mircea Eliade. M-a bucurat nespus și am fost de-a dreptul încântată să rezolv unele mistere din amintirile mele încă vii.
Știu că amintirile odată scoase din tolbă pot reveni în haine false, așa că mă voi folosi de jurnalul pe care l-am ținut în cele 37 de zile între 5 iulie -12 august.
Habar nu aveam pe când plecam de acasă, ciudat de relaxată și cu doar câteva lacrimi în colțul ochiului că aveam să fac un popas mult mai devreme decât plănuisem. Avionul cu care trebuia să plec spre Moscova unde aveam escală în drumul meu spre New Delhi, zbura lin deasupra Clujului când eu primeam vestea întârzierii. Dar îmi spuneam pe atunci că ”primul lucru pe care poate e bine să îl pun în practică, nu este după cum vreau eu, ci după cum învăț să mă acomodez, sau cum încerc să prind valul.” Da, aveam să dorm în noaptea aia în hotelul capsular de pe Sheremetyvevo, nu înainte de a parcurge mai bine de 10 km pe jos dus-întors pe la toate ghișeele lor, să îmi primesc biletele de masă, cazare și tichetul de îmbarcare.
Apusul de soare de la fereastra mare a aeroportului m-a surprins uitându-mă la ceas, iar faptul că era 22:39 mi s-a părut ireal. La noi sigur era deja întuneric. Porumbelul ce se plimba nestingherit exact ca pe peronul metroului de la Piața Unirii, însă de data aceasta în ditamai aeroportul, mi-a subliniat uimirea.
Râd acum când scriu și observ că port același cardigan vaporos în care am dormit la acel hotel capsular fără ferestre, între 4 pereți gri-antracit. Acea noapte dormită în Moscova în zona de tranzit a fost categorisită în toți acești ani ca fiind o noapte necesară pentru a-mi încărca bateriile și a-mi pune gândurile în ordine.
Valul de căldură mă asaltase încă din burlanul prin care coboram din avion spre biroul de imigrări. Totul a curs lin până la ieșire, poate și datorită kilometrilor întregi de mochetă din aeroportul Indira Ghandi. Însă faptul că eram deja la turul 3 și nu vedeam pe nimeni purtând pancarda cu numele meu începea deja să mă neliniștească. Simțeam cum hainele se lipesc de mine de la umezeala din aer, parcă cineva pusese dușul pe mine. Telefonul nu mai suna pentru că Moscova îmi mâncase mai mult de 10 euro pe un singur apel. În buzunar și pe card aveam doar dolari iar în timpul în care îmi calculam variantele, vocea stridentă a unei femei mă face să tresar. În fața mea era un telefon fix și un nene care intermedia apelurile. Femeia plătise 10 rupii (5 for me and 5 for her, îi spusese ea bișnițarului) Fără să îi cer asta, gestul ei mi s-a părut atât de frumos și de sincer. Așa mi s-a cuibărit India în suflet.
Practic fața mea încurcată a fost descrifrată la nivel de emoții și trăiri într-un loc foarte agitat, așa cum este aeroportul din New Delhi. Un loc scăldat în claxoane, un furnicar de oameni și mașini. În mai puțin de 5 minute mă urcam în mașina pe care o tocmise școala de yoga din Rishikesh pentru mine. Aveam să străbat cei 244 de kilometri în aproape 6 ore.
O noapte cu adevărat memoriabilă pentru tot spectacolul pe care l-am văzut pe fereastră . Șoferul nu vorbea engleză deloc, însă eu mă simțeam în siguranță în bula mea. India e cu adevărat un furnicar noaptea, tocmai pentru că se circulă foarte mult, ziua fiind foarte cald și praf din cauza musonului. Parcă un film s-a derulat la fereastra mașinii, în fața ochilor mei. Camioane în burta cărora erau oameni claie peste grămadă. Autobuze pline ochi, ba chiar se sta și pe acoperiș. Oameni mergând pe jos, îmbrăcați foarte sumar. Strada care se transforma rapid în drum de țară prăfuit, apoi în autostradă, iar cât ai clipi de două ori, înapoi la o stradă banală. Refrenul de claxoane și flash-uri, în lipsa oricărui alt semn de circulație, în care eu am alunecat spre somn. M-am lungit pe bancheta din spate și am mers ca un sac de cartofi până în Rishikesh. Mi-am promis atunci că dacă în țară mi se va mai face rău vreodată în mașină merit să fiu dată jos. Cred că adrenalina a fost cea care mi-a ținut stomacul tare la toată hurducăiala aia. Tot în India mi s-a cuibărit gândul că e timpul să fac și eu școala de șoferi, dar asta e altă poveste.
Șoferul a făcut un popas undeva într-un sat care arăta exact ca după cutremur și m-a invitat la Chai, însă am refuzat politicos și am scos un biscuite din traistă. Furnicarul de oameni nu s-a rărit până dimineața când am reușit să observ și primele femei. Vegetația de un verde electric, aburul ce se ridica deasupra Gangelui, acea primă rază de soare ce colora și mai mult podul Ram Jhula, vârfuri răzlețe de munți și părul meu fluturând pe spate traversând Gangele pe un Scooter, totul e ireal. Cu atât mai mult mi se pare ireal, pentru că mă simt de parcă întreaga mea viață am mers cu scooter-ul, iar eu sunt de fapt exact în tabăra opusă, aia a sperioșilor.
Nitin Ji mânuia cu mare dexteritate scooter-ul pe străduțele înguste, cu gropi și vaci trezite din somn. Eu chicoteam frenetic pe locul din spate și mă minunam cum de nu ne îmburdăm cu tot cu scooter, având în vedere că rucsacul mare de munte era pus de-a curmezișul la picioarele noastre.
Am ales să împart camera cu o altă colegă, iar decizia a fost una pe cinste. Evenimentele au început mai apoi să se reverse exact ca un tăvălug. Am ajuns la Rishikul Yogshala pentru că Anișoara mi-o recomandase pe profesoara de mantre, Deepa Negi Mira cu care am fost încă de la început pe aceeași lungime de undă.
Ceremonia focului cu care începe orice curs, mantrele, Swami Ji și toți profesorii noștri alături de cei aproape 20 de colegi cu care urma să împart atâtea momente memorabile, totul parcă ieșise dintr-o mașină a timpului iar eu mă simțeam ”ca peștele în apă”.
Un mozaic făcut din sclipirile mele din cele 29 de zile petrecute în ashram ar arăta așa:
- bucuria cu care am descoperit licurici pe marginea drumului;
- luna cât o unghie atârnată printre miile de stele pe un cer senin, ireal în timpul musonului;
- cursurile de pranayama, mantre și meditație mă fac să mă simt exact ca un diapazon care vibrează la fiecare informație;
- karma yoga și amintirile răsărite din anii de studenție și trai de la cămin; Karma yoga, adică munca pe care o faci în folosul altora fără a aștepta nimic la schimb, revelația că Nonuca mea a făcut toată viața ei karma yoga;
- joaca liberă din ploaia torențială alături de Sandra, plimbarea până la Gange și imaginea aceea imprimată pe retină cu forța de nestăpânit a apei care își urmează cursul. Plimbări sau alergări în ploaia pulverizată pe chip și pe corp care te face să te simți exact ca o plantă din ce în ce mai plină de vigoare.
- revelația cu care am descoperit Yoga Nidra și efectele ei asupra întregulu corp; acea relaxare profundă și tot felul de voci sau imagini pe care le am încă foarte clar conturate în amintiri;
- deși India are multe lipsuri, mi-o voi aminti mereu cu tarabele abundând de fructe proaspete și flori colorate.
- mâncarea a fost mereu gustoasă și suficientă. Așa că am devenit rapid miss Chapati, Papadam, Naan; mi-am propus să scot de la naftalină rețeta de omletă falsă făcută din făină de năut;
- toate clopotele, mari și mici, cu sunetele lor ce vibrează în întreaga ființă. Toate clopotele pe care le-am tras jucăuș la intrarea și la ieșirea din fiecare templu;
- Natura e absolut uimitoare, păuni ce se aud țipând în pădurile luxuriante ce ne înconjoară, maimuțele ce își poartă puii în spate cât și cele cu blana albă și pielea neagră, ce par mereu bătrânii taberei;
- serile în care am cântat cu atâta suflet Hare Krishna; Toate instrumentele muzicale ce mi s-au cuibărit în suflet. Cred că India a fost un prim pas de a fi mai receptivă la instrumenele muzicale și de a-mi da o șansă în joaca cu ele.
- râsul ca terapie de la miezul nopții, când toți mustim de energia faină a Indiei;
- după un regim strict cu mâncare sattvică, cu trezit la aceeași oră și un program bogat de clase de yoga de tot felul îmi simt pielea străvezie, pielea mea parcă mustește de apă și mă simt minunat; am cel mai bun grad al mobilității articulare și al elasticitate musculare de când mă știu; Asane pe care le știam doar din poze, îmi ies acum cu ușurință;
- tot procesul de curățare interioară, toate emoțiile și sentimentele ce prind un contur mai clar;
- ”gândacii de bucătărie” mai mari și mai plini de viață decât cei din căminele din Leu sau Regie. Acel ahimsa pe care urma să-l învăț abia după o noapte albă, tresărind la orice mișcare și urmărind tablia patului ce se transformase în autostradă pentru gândaci;
- delirul din zilele când mi-a fost rău fizic; energia mă părăsise iar gândurile care se coceau în necunoscut amplificau și mai tare răul. O observație la rece a modului în care lucrează corpul și mintea. O însănătoșire scăldată în lacrimi de fericire.
- momentele în care mi-am asistat colegele ce si-au făcut câte un tatuaj în Lax Jhula iar eu fascinată m-am simțit exact ca la emisiunea Miami Ink. În India am încercat și eu pentru prima dată tatuajele temporare cu Henna făcute chiar de uan din colege. Cei trei brăduți sub cerul plin de stele încă se simt frumos chiar și în amintiri.
- Kanwar Yatra– festivalul dedicat lui Shiva în care pelerinii poartă apă din Gange în sticle atârnate de gât spre temple dedicate lui Shiva pentru a-l elibera de energia negativă. Asocierea rapidă cu imaginea unui meci impresionat de fotbal ce adună găști de barbați de toate vârstele, îmbrăcați la fel, fluierând și cântând.
- Vizitarea Ashramului Beatles/ Chaurasi Kutia un urbex în care mi-am plimbat pașii în soarele blând al după-amiezii. Un moment de liniște, în furnicarul din RIshikesh, o reîntâlnire cu natura care și-a revenit în drepturi. Poți face unn exercițiu de imaginație în timp ce străbați curios camerele ce au pe pereți murale spectaculoase, poți cânta mantre în domurile ce au o acustică nemaipomenită, poți medita susținut fiind de liniștea ce te învăluie ca într-un cocon.
Apoi a fost hoinăreala la liber prin minunata Indie la început de august. Înainte de a începe coborîrea de la munte, ne-am zis să experimentăm si 2000 de metri altitudine. Nainital un fel de Sinaia de România. Liz și Tobby mi-au fost camarazi de drum, iar explorările au fost mult mai faine în 3.
Nainital, Agra, Jaipur, New Delhi de peste tot am adunat momente ce tropăie la fel de vii în memoria mea. Păi, să le luam pe rând:
- Formația Alig.s the Band, puștii care cântau cu vocea și la chitară. Cazați în aceeași clădire în Nainital și făceau repetiții la ceas de seară pentru a filma un videoclip;
- tarabele colorate cu materiale, pe care nici până în ziua de astăzi nu le-am croit cu Nonuca, caldarâmul plin de tăiței proaspăt tăiați;
- oficiile poștale unde am făcut un adevărat pelerinaj, pasionate de scris cărți poștale fiind amândoua, eu și Liz; În Nainital am prins chiar ora închiderii însă am fost frumos invitate în camera seifului și ni s-a pus un clasor în brațe să ne alegem, timp în care ceilalți angajați numărau de zor teancuri de bani;
- drumul cu mașina pe serpentine la ceas de noapte, mai pircotind, mai uitându-mă pe geam și frâna bruscă a șoferului completată de strigătul lui Liz ”A tiger!!”;
- apoi multele ore petrecute ba în autobuz, ba în tren în lungul drum spre Agra, Jaipur. Nici măcar o dată nu mi s-a întors stomacul pe dos deși pe străzile înguste vedeai mereu cazane pline cu ulei în care se prăjeau gogoși și alte chestii de-ale gurii, toaletele erau de cele mai multe ori în spatele casei și sigur erai vizitată de un gecko sau altă vietate. Canciocul și găleata cu apă în locul hârtiei igienice din toaletele din tren sunt memorabile.
- chiar dacă sărăcia înghite un număr foarte mare din populația Indiei, femeile își poartă țanțoș sari-urile colorate pe locul din spate al scooterelor.
- Agra cu frumosul Taj Mahal pândit la răsărit, după cum scrie în ghid. Verificările riguroase de la intrarea în patrimoniul UNESCO, ștampila mea cu veverița, lanterna lui Liz și biscuiții lui Tobby ne pun să facem cale întoarsă până la dulapul care e la 1 km distantă. Geocaching-ul din India, care, așa ca de fiecare dată ne-a purtat în locuri surpinzătoare.
- șoferul din tuk-tuk îmi dă senzația că seamănă cu bunicul meu pe care nu am avut ocazia să îl cunosc și mă simt trasă într-o tolbă de amintiri dintr-un sertar pe care nu-l cunosc.În Agra sunt mulți musulmani, peisajul e total schimbat. Mă uit la el prin oglinda retrovizoare și mă simt ca hipnotizată. Tocmeala camarazilor mei nu se potrivește cu socoteala lui iar circul ce se iscă îmi lasă până și azi un gust amar.
- Jaipur e cu adevărat o bijuterie arhitecturală, și încă nu am avut suficient timp de umblat creanga pe străzi. Diversitatea și discrepanța dintre păturile sociale e chiar mai mare. Ne bucurăm de liniștea unui templu la ceas de seară, ne vîrîm nasul cu mare curiozitate în ceva eveniment religios unde ne integrăm rapid la cântat mantre. Femeile poartă sariuri frumoase și deși aici sunt cu sutele, nu văd două cu același imprimeu.
- căutăm timp de câteva ore să cumpărăm o bere pentru a ne lua la revedere regulamentar după o lună de meniu sattvic, pur . În Rishikesh alcoolul, ouăle și carnea sunt interzise prin lege, însă nici într-un oraș mare ca Jaipur, berea nu e la îndemână și nici ieftină nu e.
- Cazarea din Jaipur, acel guest house ce avea o grădină luxuriantă exact pe acoperiș și camera unde am întins unul din materialele cumpărate în loc de lenjerie de pat, eu și Liz dormind în pat iar Tobby pe jos, locul de unde ne-am luat la revedere, urmând ca drumurile noastre să se despartă înainte de a se crăpa de ziuă.
- Momentul revelator când în drumul meu dinspre gară spre cazare, în tot talciocul și balamucul stradal din Delhi, din cartierul Pahar Ganj, am zărit din goana mașinii numele hotelului. Altfel cred că riscam să fiu plimbată de jur împrejur la nesfârșit.
- plimbările lungi de-a lungul și de-a latul cartierelor în zilele caniculare și prăfuite ale Delhi-ului. Explorat atât zona de high life cât și cea de sărăcie lucie. India e cu adevărat un mozaic unde pare că fiecare piesă este așezată la voia întâmplării însă la o privire mai atentă nu e chiar așa;
- Parcul cu căprioare blânde și papagali colorați, Lodhi Garden, Muzeul Memorial Mahatma Ghandi, Jama Masjid, Muzeul trenurilor (pentru care am trecut printr-o adevărată aventură de mers atât pe jos cât și cu metroul, iar să poți traversa o șosea cu vreo 4-5 benzi e nebunie curată/ Muzeul trenurilor e superb, iar intrarea a fost doar 20 de rupii, măcar aici am văzut vagoanele trenului de Darjeeling), apusul de soare ireal de la India Gate unde cerul luase foc iar o pulbere aurie părea că dansează pe cer în privirile mele pierdute,
India a fost aventura vieții mele, am prins elan cu experiența asta. Din fericire am avut parte de peripeții amuzante și mi se pare în continuare uimitor cum poți să parcurgi din nou cu ”ochii minții” tot itinerariul chiar dacă au trecut deja aproape 4 ani.
Metroul indian e un adevărat labirint, am fost fascinată de câte magistrale au, de cât de civilizat aștepta lumea pe peron și cât de bine arată toate stațiile. E adevărat, abia în ultima călătorie, când mă îndreptam ca un măgăruș cu desagii de jur împrejur am aflat că ei au de fapt vagon separat pentru femei. Până în clipa aceea mă întrebam de ce sunt doar bărbați în metrou, mă întrebam dacă femeile lucrează sau stau acasa. Mă minunam că toată lumea se oferea să îmi dea locul pe scaun. Da, e adevărat, sunt albă dar se ridicau exact la armată în poziție de drepți, iar asta am întâlnit-o și la femei.
Ora de vârf, toate sariurile alea colorate și parfumate, aglomerația în care nu mai avea loc nici măcar o scobitoare, d-apoi rucsacurile mele voluminoase și grele. Nu știu nici până astăzi cum m-am urcat în metrou și înghesuită fiind de tot valul de femei până în mijlocul vagonului, doar printr-o minune am reușit să mă și dau jos unde trebuie. Exact ca într-o halucinație prin tot curcubeul de haine și toate zâmbetele am luat o gură de aer proaspăt pe peron.
Așa cum am pășit pe tărâmul misterios bazat pe multiculturalitate al Indiei, sub aceeasi aură am și plecat. În Delhi, obosită fiind de atâta mers pe jos, atunci când am luat un tuk tuk până la gura de metrou, cei cu care am împărțit drumul nu m-au lăsat să plătesc, iar călătoria a fost foarte agreabilă. În aeroport mi-a fost împachetat rucsacul în folie cu ultimele rupii chiar dacă nu acopereau prețul întreg. Gesturi mărunte, însă atât de bine întipărite în memoria mea.
India, mi-e dor de tine! Iar acum că am străbătut folderele cu fotografii și videouri, cele două agende în care am scris cu năduf, mi-am dat seama încă o dată că această călătorie din 2016 în care m-am pornit singură, m-a construit pe dinăuntru, mi-a scos în cale oameni faini, mi-a dezvăluit o țară atât de fain conturată prin diversitate.
Drum bun, Cireșari!