M-am gândit foarte mult la perioada copilăriei în anul ce a trecut. Ba chiar i-am stârnit la povești din copilărie și pe cei din jurul meu, mereu cu o bucurie ascunsă în lumea misterioasă de atunci.
Vacanța de iarna a fost petrecută cu familia, așa că am hoinărit printre titlurile și cuvintele cărților începute fără a lua prea mult în seamă superstițiile cu lucrurile lăsate neterminate pentru anul ce abia își intra în drepturi. Așa ca unele au rămas la rumegat, altele mi-au alunecat de-a dreptul prin fața ochilor cu o sete nemaintâlnită.
E deja foarte clar pentru mine că voi începe prima oră de dirigenție din anul ăsta cu ”Cărțile care ne-au făcut oameni”. La prima vedere, o altă ”carte maslu” scoasă la Humanitas, dar privită mai în profunzime, o carte ca o fântână adâncă din basmele copilăriei.
Așa că în timp ce citeam cu sete din poveștile împărtășite de autori aleși pe strânceană mă coboram parcă mai mult pe o scară invizibilă în adâncul ființei mele, în perioada copilăriei, printre amintiri de tot soiul, răscolind după amintiri legate direct de evenimentele care m-au format.
Gustul adevărat al lecturii l-am prins imediat ce m-am eliberat de titlurile obligatorii, deși mereu am luat în seamă recomandările, în special ale Ivonei. Cumva îmi amintesc vacanța de după bac petrecută mai mult pe tren cu câte o carte în mână, iar pe vremea aceea trenul pe ruta Medgidia- București Nord făcea 6 ore.
Chiar dacă mereu am preferat jocul și explorările în aer liber în grădinile din jurul blocurilor, din parcuri sau, mai târziu, odată cu dezvoltarea grupului, explorările urbane, am reușit să sap suficient încât să accesez amintirile legate de cărți ce mi-au marcat dezvoltarea.
De pe vremea în care încă nu citeam singură, însă vizualizările poveștilor mi se duceau direct la suflet, îmi amintesc cum încheiam mereu în lacrimi povestea Puiul de Ioan Alexandru Brătescu Voinești sau uneori Povestea Căprioarei de Emil Gârleanu. Strigătul sfâșietor al puiului de prepeliță: ”-Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!” îmi tăia de-a dreptul răsuflarea printre sughițuri dezbătând mereu cu Nonuca, dacă într-adevăr l-au abandonat acolo. Spiritul sacrificiului din Căprioara lui Gârleanu care mereu, dar mereu era stropit în lacrimile mele care izvorau din capul pieptului. ”Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea… ” Și e adevărat că același sentiment cutremurător de plâns ce iese de undeva de la foarte mare adâncime il am și acum. Ochii mi se umezesc de îndată ce văd că se întâmplă ceva nedrept sau care are un sfârșit tragic, ori când văd pe cineva neajutorat. Cartea asta m-a stîrnit la o psihanaliză foarte importantă.
Moartea căprioarei de Nicolae Labiș întră în aceeași categorie tristă, în care imaginația mea de copil alerga prin pădure și asemeni copilului ar fi vrut să salveze căprioara din focul puștii. ”Salvatorul” din personalitatea mea de mai tîrziu a prins, probabil, rădăcini încă de pe atunci.
Poveștile lui Hans Christian Anderson cu Lebedele pe spatele cărora mă imaginam și eu zburând, sau ilustrațiile misterioase din Degețica parcă stau cumva ascunse într-un raft al memoriei mele.
De Legendele Olimpului a fost mai mult atrasă Ivo, eu însă tot de latura științelor naturale eram mai apropiată prin Legendele plantelor și animalelor. Scurte povești misterioase ale căror ilustrații te făceau să zăbovești pe fiecare pagină.
Cumva, chiar dacă eram mai puțin studioasă pe vremea aia, îmi amintesc cu mare drag de momentul în care am ajuns la vârsta la care puteam să scormonesc singură după cărți prin biblioteca școlii și cea a orașului. La început, exact ca la tejghea, bibliotecara te servea cu ceea ce aveai nevoie. Doar cei mari cutreierau silențios printre rândurile cu rafturi înalte și ticsite de cărți.
Apoi desigur că îmi amintesc de biblioteca noastră de acasă de care la început mă ocupam să o șterg de praf și din care mai apoi să scot la întâmplare cărți și să le adulmec paginile, sau să le folosesc la jocurile mele. (cum ar fi Cartea de Legislație pentru școala de șoferi care avea coperta bine cartonată și o foloseam adesea ca suport alături de Dicționarul de Sinonime) Din cartea pentru Școala de Soferi mă fascinau ultimele pagini cu semnele de circulație ilustrate în culori vii, deși ca un paradox, atât eu, cât și sora mea ne-am decis să facem școala de șoferi la douazeci și bine de ani folosind cu totul alte resorturi.
Iar mai apoi la aceeași biblioteca de acasă când mă mai opream asupra vreunei poezii de Eminescu, Minulescu sau Blaga, am început să presez flori și frunze printre filele care uneori rămâneau marcate pentru totdeauna de vreun trandafir prea zelos.
Maria Treben cu Leacurile ei tămăduitoare pentru diverse boli printre care sigur era descris si psoriazisul ce le-a dat alor mei mari bătăi de cap, umblând cu mine pe la tot soiul de doctori. Și mai apoi cartea de anatomie si alt dictionar de boli răsfoit pe ascuns pe sub masă alături de verisoarele mele în casa bunicii mă distrează și acum. O carte ce mi se părea înspăimântătoare, însă curiozitatea învingea de fiecare dată. Șușoteala noastră la cuvinte nemaîntâlnite, termeni medicali care stîrneau în noi uneori râsete, alteori spaimă. Haha, un soi de ipohondrie mă mai apucă uneori și nu știu dacă nu cumva tot aceea e perioada în care am aflat de acest cuvânt.
Nu vreau să omit alte două cărți sub formă de enciclopedie: una cu muzeele din Romania și cealaltă despre București. Cu degetele mele mici le căutam după cotor în biblioteca de acasă și răsfoiam rapid după Muzeul Tării Crișurilor (foarte probabil pentru că vacanțele noastre se petreceau la doi pași de Oradea și plângeam de multe ori de dorul verișoarelor de acolo). Deși Palatul Baroc nu mai are, cred, nicio poveste din 2006 încoace, îmi amintesc ce mult m-a fascinat ideea celor 365 de ferestre. Apoi în cea cu Bucureștiul pe care o răsfoiam mereu până la secțiunea cu fotografii pentru a o descoperi pe cea cu acoperișul vălurit al Circului de Stat. (unde tata obișnuia să ne aducă în copilărie).
În familia mea diafilmele au făcut istorie, și mă bucur că fac parte din generația ce a prins atât aparatul a cărui lampă se încingea sub presiunea unei șosete groase, flaușate, dar și casetofonul cu ale sale casete de povești. Diafilmul care ne stârnea cu câte o poză bine ticluită care apărea chiar pe peretele camerei noastre și primea dezlegare sub vocea tatălui meu.
Apoi am avut parte de casetele cu Danilă Prepeleac și Frumoasa din pădurea adormită pe care le învățasem pe dinafară. După ce veneam de la școală mă bagam la somn de bună voie, numai să nu mă apuc de teme imediat. De multe ori stăteam cu ochii închiși și făuream lucruri, dialoguri sau întâmplări de care îmi mai aduc aminte și astăzi.
Dar atunci când m-am apucat de citit cu adevărat știu că m-au impresionat Baltagul, Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu, Mihail Drumeș cu Invitație la Vals. Mai târziu Mircea Eliade, Cella Serghi cu Panza de Paianjen, Umberto Eco cu Numele Trandafirului, seria Rodicăi Ojog Brașoveanu care ne punea pe chicotit cu Ivona fiind amândouă deja la București, umblând pe urmele Melaniei, protagonista romanelor polițiste.
Emily Bronte cu La rascruce de vânturi și Charlotte Bronte cu Jane Eyre sau Jane Austen cu Mândrie și prejudecată sau Persuasiune au fost romanele ce mi-au bucurat ultimii ani de liceu și primii de facultate.
Kafka, Dostoievski, Tolstoi i-am urmarit cu siguranță pentru orele de literatură universală. Am din fiecare măcar un titlu care să mă fi marcat. Apoi întâlnirea ciudată cu Nietzsche și Așa grăit-a Zarathustra pe care am abandonat-o repede și m-am întors de grabă la romanele mele mai cursive. De altfel nu știu cum aș vedea-o cu mintea de acum.
Și cum știm deja că formarea se petrece pe tot parcursul vieții recunosc că m-am îndrăgostit iremediabil de stilul de scriere al lui Kate Morton (recent descoperită și Jessie Burton), Matei Vișniec mi-a pășit în univers cu un stil nou prin ”Iubirile de tip pantof și Iubirile de tip Umbrelă”, Gabriel Liiceanu cu Scrisori către fiul meu cât și Aurora Liiceanu cu Viața nu-i croită după calapod sau draga de Ioana Pîrvulescu ce mă face să țopăi de bucurie numai când o văd scrisă pe coperta vreunei cărți. Momo al lui Michael Ende care a intrat în viața mea în același timp în care pășea chiar și în viața copiilor din fosta generație. Jurnalele de tipul lui Anne Frank, Jeni Acterian, Mihail Sebastian, Iulia Hașdeu sau Dragă Theo sau Ileana – Principesa de România, Arhiducesa de Austria mi-au completat mult lacune de istorie stârnindu-mă să mă documentez. Cerere în Călătorie mi-a aprins speranțe dar și călcâiele de umblat creanga.
Coborând puțin în domeniul căutărilor despre suflet, viață, yoga și bucuria de a trăi voi aminti: Carlos L.Abbate – About Presence, Sadhgru – Inner Engineering si Cartea Bucuriei – dialogurile lui Dalai Lama cu Desmond Tutu pe care le am mereu la îndemână și le răsfoiesc pentru a mă energiza și bucura de acele momente cheie din viața mea când îmi picau în mână la recomandarea unor oameni foarte dragi.
Bucuria cu care am făcut în repetate rânduri schițe pentru biblioteca din Berceni și zelul cu care m-am postat în atelierul tâmplarului pentru a pune la punct detaliile copacului format din cutii hexagonale și dreptunghiulare. Biblioteca ce găzduiește acum cărțile ultimilor ani de prin cotloanele sufletului meu. Atmosfera caldă creată de toate poveștile prin care m-am plimbat. Iar acum suntem în punctul de a extinde biblioteca cu cel de-al doilea proiect de tâmplărie având acces la un ”brad plin de cărți” din colecția lui Gabriel.
În orice caz, drumurile cu trenul au fost acompaniate mereu de câte o carte bună, iar după-amiezile târzii din grădina bunicii, chiar dacă nu se mai întind pe cât e vacanța de vară de lungă, ci mai de grabă pe câte un weekend, sunt amintiri cu cărți și cu proiecții de filme în stil propriu.
Iar pentru încheierea acestui text scris ca un fel de temă răspuns la cartea publicată de Humanitas, ”Cărțile care ne-au făcut oameni”, urmărindu-mi propriul parcurs de-a lungul celor 30 de ani, voi aduce în atenția voastră cărțile de drum și de ducă așa cum sunt Poveștile lui Nestor Urechia – Vraja Bucegior sau Singurătatea verticalelor a lui Alexandru Brăduț Serban , Călătorie spre centrul pământului a lui Jules Verne, dar mai ales Cireșarii mei dragi ce reușesc, chiar și după atâția ani, să îmi picure spiritul de aventură în sânge.
Drum bun, Cireșari!
Keep up the good work, thanks!