Cumva ața m-a tras mereu de partea cealaltă a Carpaților încă de mică. De când suna ultimul clopoțel la școală, ne urcam în tren cu toata familia și ne porneam la bunici si verișoare. Oradea a fost astfel o ancoră petru mine, an de an, chiar și în verile cele mai aglomerate. Nu pot să revăd amintirile din perioada copilăriei decât într-o aură magică. Poate acesta este si resortul meu interior ce mă stârnește la aventură și explorare mereu în viața mea de zi cu zi.
Recunosc, de cele mai multe ori nu fac planuri cu foarte mult timp înainte. Atunci când îmi vine vreo idee nu pot rezista mult cu ea, până să țopăi de bucurie și să o strig în gura mare. Așa că am țesut alături de Gabriel un plan mai amplu în jurul Festivalului de Jazz de la Smida.
Ideea Festivalului de Jazz de la Smida mi-a surâs din prima, deși nu știu să am această genă în ADN-ul meu, nu am venit niciodată cu ideea de a participa la vreun festival sau concert, însă amintirile tuturor festivalurilor la care am participat sunt memorabile. Mai ales că Ivona câștiga mereu bilete și mă lua și pe mine.
În aceeași notă jucăușă am încadrat și participarea la acest festival. Văzând că există o secțiune separată pentru cei ce parcurg cu bicicleta cel puțin 50 de km am zis, hei, asta e pentru noi.
Acesta a fost momentul pentru care draga Aubergine a trebuit să se echipeze de drum lung și de purtat coburi (după ce am făcut repetiția în Măcin) . Până să ajungem să luăm cortul, sacii de dormit și să plecăm în aventura verii din Roșia Montanta spre Smida după cum arată și Strava am mai făcut 3 popasuri de poveste.
- Cheile Turzii – unde Gabriel a văzut care-i treaba cu traseele de via-ferrata.
- Salina Turda– unde am alergat pe culoarul liber și pe scările pe care toată lumea le ocolea preferând coada interminabilă de la lift, salina de unde era să plecăm cu o pisică în traistă.
- Rîmetea – spre care mergem în explorare mai amănunțită anul acesta. Loc ce ne-a rămas în suflet. Un loc fereastră l-aș numi,
Apăi să-mi amintesc pornirea din Roșia Montană, în care se vedea cu ochiul liber ce vale am înainte, iar eu trebuia să muncesc din greu la pedale. Era ireal cum încărcată fiind, bicicleta abia se clintea. Ș-apoi trebuia să mă obișnuiesc cu urcușul pentru că diferența de nivel a turei a fost de 2,195 de metri și aveam 86 de km inainte. M-am bucurat cu adevărat de traseu când am scăpat de mașini și de vânzoleală și am intrat pe tărâmul magic de-a lungul Arieșului Mare (pe la Albac) iar apoi prin Cheile Ordâncușei, acolo unde nimeni nu se mai încumeta nici măcar cu piciorul.
Pereții stâncoși, apoi serpentinele, apoi căsuțele răzlețe aruncate pe deal, ploaia răcoritoare care mă bucură de fiecare dată când sunt cu bicicleta, apoi caii de o frumusețe nemaivăzută și ceața care ne abate nițel de la drum. Deși am mers susținut, noaptea ne-a prins pe meleagurile misterioase ale Apusenilor. După ultimul ”check in” al hărții la Călineasa ne-am cufundat în pădurea întunecoasă.
Și-mi aduc aminte de parcă a fost ieri cum râdeam cu hohote de ceva anume, acel ceva ce n-am reușit să-l dezleg nici până astăzi, când Aubergine a alunecat pe un petic de nisip și a dat cu mine de pământ. M-am ridicat ca la armată și am verificat clipsurile de la coburi. Știam că de pedalat pot pedala chiar și julită, însă dacă ceva plesnea la coburi ne schimba complet planul.
Aubergine n-a fost atât de nărăvașă și m-a protejat pe acel petec de nisip, mă rog, cât am încăput la cât sunt eu de lungă. Noaptea prin pădure, pe un traseu nou, cu o ploaie mocănească pulverizată pe chipurile noatre, și pe genunchii mei juliți ne purta parcă într-o poveste cu Hansel și Gretel.
Căzătura a fost de fapt un avertisment să fiu mai atentă pentru că drumul e bolovănos. (cam genul de tură pe care am făcută în tabăra școlară pe la Cheile Cibinului)
Vedeam doar vîrfurile brazilor de-o parte și de cealaltă, și două buline luminoase date de frontalele noastre. Mă minunam că eram în pantaloni scurți și că hainele erau deja destul de ude, și totuși nu mi-era frig, că drumul părea că se afundă chiar mai tare în întuneric și că nu se zărește nicio luminiță. Asta pînă am dat de un om lângă foc și lângă rulotă în inima pădurii iar noi ne-am întrebat simultan din priviri cum a reușit să strecoare rulota în pădurea aceea deasă și drumul foarte foarte stricat. Mi s-a părut efectiv o scenă de film care s-a salvat în albumul meu de amintiri. O fracțiune de seceundă. Click.
Asfaltul spre care am ieșit cu tot noroiul din pădure ne-a făcut să ne simțim ca și când am fi intrat încălțați pe un covor persan. Ne-a purtat cu viteza vântului încât tufișurile foșneau puternic de-o parte și de cealaltă. Surpriza de la finish a venit cu o extra provocare să ne căutăm un culcuș pentru prima noapte, camping-ul festivalului nefiind încă amenajat. Mno, am dormit buștean, pe-o parte, pentru că pe cealaltă se conturau deja câteva vânătăi.
Apoi următoarele zile s-au desfășurat ca pe un ecran cu filtru învechit. Am dormit un număr considerabil de ore, eram în stare să ațipesc în orice moment, în orice poziție. Dormeam devreme, mă trezeam târziu iar de aici a rămas de poveste modul în care eu eram ”shut down” in mai puțin de 20 de secunde. Frigul s-a instalat cu noi în camping pe toată perioada Festivalului și știu că am făcut câteva audiții din cort, băgată în sacul de dormit cu tot ce aveam de îmbrăcat pe mine.
Îi aud ca prin vis pe cei de la Mammal Hands, hahha și nu glumesc am aceeași alarmă de trezire de astă vară cu exact această melodie:
Iar acest Nick Bartsch cu modul diferit de a cânta la pian mi-a rămas agățat în amintiri. A reușit să alunge frigul ce ne ținea pe țoți zgribuliți. De fapt cred ca a așternut pur și simplu o vrajă deasupra noastră, absorbindu-ne spre culorile electrice de pe scenă.
Nu mai stătusem niciodată într-un camping atât de mare, însă am fost surprinsă foarte plăcut să văd acest sat colorat și vibrant ce s-a înstaurat pe pășune timp de 4 zile.
Și în toată marea aceea de corturi ne-am revăzut cu R și C. așa că am reușit să învingem somnul și să ne bucurăm și de dans, foc de tabără, bicicleală spre Cascada Vălul Miresei și o tură de caiac pe lacul Fântânele pentru care suntem și astăzi recunoscători. Am meșterit la un suvenir de suflet, un medalion lucrat în tehnica vitraliului în care am reconstituit sigla evenimentului din imaginația mea.
Astfel că după ce am ridicat ancora de la Smida Jazz Festival:
- am campat pe malul lacului Fântânele spre Giurcuța de Sus. Amintirile de aici sunt cele mai colorate. Liniștea și sălbăticia locului după plecarea oamenilor e adând întipărită în sufletele noastre. Baia în lac, liniștea înserării și trosnitul lemnului în foc, luna plină ce se ridica din brazi, plăcintele cu brânză reconstituie tabloul magic de atunci.
- apoi am pedalat înapoi spre Roșia Montană prin Poiana Horia- am râs și am făcut push bike- am râs și am împins. Ne-am bucurat de ce-a mai tare coborire cu bicicletele pe Transursoaia,
- Cheile Galbenei – Cascada Evantai – Poiana Florilor -Cetățile Ponorului sau cum să încerci să îți amintești detalii ale traseului făcut acum ceva ani, vreo 4. Nici de data asta n-am făcut baie la cascadă, deși venisem pregătită.
Am mai dormit o noapte și la Padiș, și încă e un mister cum pe hartă par toate laolaltă, iar cu mașina trebuie să îmbrățișezi tot Apuseniul pentru a ajunge dintr-un loc în altul.
Punctul final- Poiana satul bunicii unde dupa mulți ani în care doar am visat la ”copacul nostru”, copacul copilăriei în care am țesut jocuri și fantasme, l-am revăzut, m-am cățărat pe crengile-i solide.
Iar în 30 ani fără o lună pe atunci am reușit o întoarcere fulger în care am mâncat micul dejun în curtea bunicii iar cina am savurat-o de acasă după o baie fierbinte. Ceva ce pentru mine, călătoare CFR dintotdeauna era ireal.
Drum bun, Cireșari! Toate pânzele sus, în curând!