Munții Măcin și Sarichioi

E deja sezon de ridicat ancora si mers spre mare, spre vegetație de stepă și croncăneli de pescăruși și alte zburătoare. Noi ne-am limitat deocamdată la excursii concentrate și scurte mai aproape de casă, însă tolba e încă plină de povești nespuse.

Anul trecut ajungeam pentru prima dată în Munții Măcin care de altfel erau mereu pe o lista ce nu înainte defel spre zona ce mi-e atât de dragă și mă leagă de locurile natale, Dobrogea.

Mereu bicicleta și dormitul la cort mi-au deschis noi oportunități de a cunoaște locuri mai sălbatice de a mă apropia mai mult de natură și mai ales de a explora latura mea interiorizată.

Ei bine, lucrurile s-au arătat cam așa:

  • Am plecat de vineri din București cu direcția Măcin (fără grabă am făcut detur prin Medgidia)
  • Am campat lângă Biserica Izvorul Tămăduirii unde văzusem și pe hartă că este camping. (Ulterior ne-am mutat la vreo câteva sute de metri distanță pentru a nu sta în miros de grătar și manele, dar multumită pădurii care a făcut o barieră naturală nu ne-am stricat starea de spirit prea mult)
  • Sursă de apă chiar în curtea bisericii;
  • Loc de parcare: drumul vine până aici și se înfundă așa că e loc suficient, iar când pleci in drumeție mai lungă, sau în cazul nostru cu bicicletele am lăsat mașina în curtea bisericii și cred că se practică asta)

Vineri am ajuns la locul cu pricina undeva după ora 15, până ne-am mai învârtit și am mai țopăit nițel de bucurie soarele se mai înmuiase așa că ne-am pornit în explorarea locului.

Așa se face că am ajuns în Măcin în același an în care îi descopeream frații din aceeași orogeneze, munții Scoției.

Măcin m-a surprins din prima cu faptul că deși nu e foarte înalt (lucru știu de oricine) îți oferă o perspectivă foarte frumoasă și uite poți începe traseul târziu fără să ai teama că te prinde întunericul pe drum sau că nu mai vezi locul de unde ai plecat.

Pe deasupra, traseul e marcat așa că recunosc a fost o adevărată plăcere să îmi bat recordul personal la a începe o tură de ”munțomăneală” târziu spre după-amiază.

Traseul este încărcat pe Strava Munții Nostri vin cu hărtți ajutătoare dar și indicații gps prin aplicații.

Am făcut o burtă de dude, iar chestia asta a fost la fel salvată în amintirile unicat. ”-În ce tură de munțomăneală ai mai făcut o burtă de fructe pe cinste, veverițo?” n-a întârziat să mă întrebe vocea interioară atunci când aveam deja limba mov iar palmele erau brazdate de stropi violet.

Sâmbătă ne-am urcat coburile pe biciclete și pe-aici ne-a fost drumul spre Sarchioi. Cu doar o săptămână înainte șurubăream și gâdilam pe Aubergine pe la toate încheieturile. Mă gândeam că cei de la Bike Expert se vor răsuci și perpeli dacă vor știi vreodată că un Cube MTB s-a pricopsit cu cric, portbagaj și coburi. Dar asta a fost abia prima tură de bicicleală de-adevăratelea.

Traseul arată pe hartă cam așa- il găsiți înregistrat pe Strava.

Măcin- Jijia- Garvăn- Văcăreni- Luncavița- Isaccea- Niculițel- Valea Teilor- Izvoarele- Nicolae Bălcescu- Mihai Bravu- Zebil- Sarichioi- 115 km.

Ah, și aș putea să închid ochii și să refac din amintiri tot traseul însă scriu aici cu haz plecarea, când bicicleta încărcată cu sac de dormit, merinde și toate cele nu se urnea deloc și mă întrebam strângând din dinți cum ajung să număr până la 115. Sau poate asta e deja o amintire din Apuseni. (haha)

Îmi amintesc cu drag de Isaccea poate si pentru că numele m-a stârnit dintotdeauna la visare. Peisajul arid, ars de soare, albul pietrelor ce construiau ziduri și garduri, pustiul străzilor la ora amiezii. Dunărea ce ajungea până la noi prin miros și prin verdele luncii ce o îmbrățișa la granița cu Ucraina. Fără să vreau am fost purtată în cărtile citite până acum cu pescari, cu lipoveni, cu porturi.

Niculițel și pauza de râs atunci când noi spuneam în gura mare că vom cobori în curând Valea Teilor și ne vom răcori iar o doamnă a locului ne zicea foarte serioasă că mai întâi trebuie să o urcăm vreo 7 km dacă nu chiar mai bine.

Ploile ce începeau să se strângă ca într-o horă în jurul nostru, unde răcoroase ce ne ajungeau pe la mustăți. Drumuri cu adevărat pustii și noi doi bicicliști bucurându-ne de viață.

Cei doi pași ce ne despărteau de Mănăstirile Celic Dere și Cocoșul de care mă leagă amintiri din generală, din excursiile cu școala.

Foamea ce avea să zic deodată clar și răspicat: pauză dar și gândurile noastre ce nu răzbăteau încă la exterior ca să nu îngreunăm situația. Râdem și acum când povestim târziu în noapte ”-Auzi, dar tu la ce te gândeai în momentul X al turei Z?” Privirile se întâlneau mereu cu admirație chiar dacă amândoi ne gândeam la 3 farfurii de mâncare și dacă se poate orice dar nu borș de pește. (*haha chiar la el acasa, dacă am fi avut opțiunea de a-l evita am fi făcut-o fără să știm ce pierdem)

Bucuria dezlănțuită la intersectarea căii ferate de Tulcea, drum ce l-am tăiat din viteza trenului de câte și mai câte ori. O bucurie ce îți umezește ochii de fiecare dată când îți vezi harta anilor ce au trecut peste tine. Acea Evelină mică alături de sora și tatăl ei chiar pe locomotivă, sau tura solitară de prin 2009 sau 10 când mă pornisem să regăsesc ițe ce mă legau de copilărie. Dâre invizibile dar care au strălucit la un moment dat asemeni stelelor căzătoare.

Tărâmul de peste linia ferată se transformă și mai mult într-o poveste atunci când din dreapta îți surâde Cetatea Enisala (pe care o am în continuare pe lista) dar și aerul cu miros de pește al Lacului Babadag iar mai apoi al Lacului Razim. Sate pescărești care poartă sute de povești, povești soptite prin vântul ce suieră printre frunzele trestiei dese.

N-o să uit niciodată borșul de pește pe care l-am mâncat ca popa, dar care pe deasupra mi-a și placut. N-o să uit clopotele ce m-au trezit a doua zi și care încercau parcă să mă adune din altă lume după un somn neîntors în sacul de dormit la doi pași de niște mimoze în floare.

Ziua îngemânându-se cu noaptea, cerul parcă pictat în acrilic și meditația de pe ponton în clipocitul apelor liniștite ale lacului, vă zic sincer că nu aș mai fi plecat o săptămână, însă noi suntem obișnuiți cu turele scurte și dese.

Întoarcerea la Fiesta care ne aștepta cuminte în parcarea bisericii s-a făcut cu trenă de ploaie sau cu un sol de ploaie. Cumva părea că norii se joacă cu noi exact cum face o pisică. Îți arată rafale în stânga, îți atinge casca cu 2 stropi mari, apoi te mână din spate cu viteză, ba mai apoi se răzgândește și doar îți spală bine de tot șoseaua în fața ta. Iar noi zâmbim văzând aburii ce se ridică din asfalt iar șiroaiele de apă serpuiesc pe cauciucurile bicicletelor dându-ne mai multă forță.

Traseul de întoarcere: Sarichioi- Mihai Bravu- Izvoarele- Horia Mircea Voda- Cerna- Greci- Măcin 83 km

Pantele cu înclinare de 10% au făcut hazul traseului la urcare dar și bicicliștii brăileni ce aveau cursiere și treceau pe lângă noi ca acceleratul. Prefer întotdeauna vremea de care am avut parte în tura asta, cu ploaie la orizont decât soarele fierbinte.

Un pepene roșu stătea ascuns în portbagaj și s-a oferit ca premiu pentru o tură reușită iar în hamac nici nu știu când am adormit până aproape de înserare.

Drum bun, Cireșari!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *