Pe la final de august, Claudia, profa mea de scriere creativă autobiografică îmi trimitea de zor provocarea celor de la Asociația Hearth și anume să trimiți un sinopsis despre povestea familiei tale. M-am aprins pe loc, mai ales că mă întorsesem recent de la bunica de la Oradea și o ”pistonasem” cu întrebările, iar tata ne purtase prin Oltenia prin satul său natal și povestea copilăriei lui.
Mi-am amintit de vara în care dintr-o coincidență atât de dulce, o carte de basme orientale îmi sărea în mână dintr-un anticariat în care intrasem pentru prima dată în Cluj: Vitejiile lui Rustem. O carte ce poartă în ea numele meu de familie și cine știe, un fir de adevăr dintr-un trecut pe care nu l-am cunoscut niciodată.
Prin aceste sinopsisuri s-a făcut o selecție pentru un curs de scriere ce se va finaliza cu o punere în scenă a poveștilor ”patrimoniu”. Provocarea mi-a ridicat de îndată vibrația și am scris cele 1500 de caractere dintr-o răsuflare. Deși tura asta am pierdut trenul cursului, voi aștepta cu drag următoarea serie și poate mai reușesc să mai pun cap la cap piese de puzzle din trecutul familiei mele. Până atunci, vă las și îmi las ca amintire această bucățică de poveste pe care o port în mine ca rădăcină. În cazul de față scrisul este o modalitate de a-mi onora rădăcinile pentru care sunt recunoscătoare.
”Adesea când mă urc în câte vreun tren am senzația că alunec pe un fir al poveștii mele de familie. Fiecare frântură adunată de-a lungul timpului din viețile părinților și ale bunicilor mei se aștern asemeni vagoanelor ce se alipesc la garnitura mamă în vreo gară. Fiecare alegere sau experiență a purtat trenul acesta al vieții familiei mele pe o rută poate prea puțin cunoscută. Fiecare macaz și-a adus contribuția sa, extinzând mereu topografia familiei. Ceva mai presus de cuvinte mă lasă pentru o fracțiune de secundă să gust din toate cele ce s-au petrecut de-a lungul timpului.
Asist parcă în vagonul în care bunica mea, insărcinată fiind cu cel care urma peste ani să îmi fie tată, auzea printre zgomotele puternice ale roților de tren sugestia de nume pe care urma să îl pună celui de-al doilea ei fiu. Gevget, un nume pe care l-am auzit pronunțat în zeci de feluri, aproape la fel de multe ca și numele orașului meu natal, Medgidia. Bunicii din partea tatălui, o familie cum rar se întâlnea în vremurile acelea, cu bunicul musulman albanez și bunica româncă. O întrepătrundere de obiceiuri și religii ce si-a țesut povestea parcurgând drumul dintre Oltenia, locul unde mamaia, pentru că noi așa îi spuneam bunicii din partea tatălui, l-a născut pe tata și Dobrogea de unde au fost nevoiți să se mute din nou odată cu popularea Cadrilaterului iar apoi înapoi în Dobrogea după provocările vremurilor.
Istoriile celor două familii, cea a mamei și cea ma tatălui pare că au trecut una pe lângă alta foarte aproape, până ce părinții mei să ajungă să se cunoască. Bunica din partea mamei fiind născută tot în Oltenia, de unde își amintește pădurile adânci la marginea cărora alături de învățătorul satului au făcut școală, sub cerul liber știind că de îndată ce aud semnalul, toți trebuie să se trântească la pământ pentru că asta se întâmpla în timpul celui de-al doilea război mondial. Povestea ei trece prin Otopeni, locul spre care a plecat la doar 16 ani să lucreze, dar și locul unde a născut-o pe mama mea după ce a avut un vis în care o voce îi spunea că va avea o fată și îi va pune numele Nona. Trenul nostru parcurge drumul spre Bihor urmând ca peste ani să coboare din nou în Dobrogea, locul unde părinții mei s-au stabilit.”
Desigur, va mai urma, acest fragment e doar începutul.