Sunt totuși lucruri pe care nu le știți despre mine…

Da, toată lumea cu care am interacționat măcar o dată, cred că s-a prins repede că sunt o tipă vorbăreață și plină de viață. Așa că recunosc, mi-a luat vreo două-trei săptămâni să-mi fac tema pentru provocarea dată de Ivona  prin care mi-a cerut să scriu un post cu câteva lucruri pe care lumea să nu le știe despre mine. 

Așa că m-am gândit în repetate rânduri ce o fi rămas nezis în gura mare până acum, sau măcar în grupuri restrânse. Să le luam pe rând.

  • De fiecare dată când aud vreun ritm de muzică populară mi se face pielea de găină instantaneu. Asta datorită celor câțiva ani petrecuți în Ansablul Pandelașul/Doina Dobrogei, experiențelor de neuitat și atmosferei dinaintea oricărui spectacol. Asta pe lângă faptul că mă și ard tălpile de dans mereu.
  • Deși iubesc mersul pe jos, activitățile motrice de orice fel, sunt așa cum mă știți toți o ”sportistă” voi fi mereu prima care se așază pe un scaun liber, fie el în metrou sau cu alte ocazii. 
  • Nu pot să merg pe stradă fără să mă las purtată de poveștile imaginare ale caselor sau ale oamenilor care îmi ies în cale.  Uneori iau o pauză doar să  privesc cerul și să caut cu privirea câte o pasăre care cântă cu viață.
  • Mi se umezesc ochii zilnic de  la cele mai mărunte lucruri ce-mi ies în cale. De la câte o situație conflictuală în care nu pot modifica nimic, de la cerșetori, de la câte vreun nor pufos, de la câte vreo melodie auzită în treacăt, vreun rând emoționant din cartea pe care o frunzăresc… și lista poate continua. De exemplu mi se umezesc mereu ochii când aud de câte vreun copil ai cărui părinți sunt despărțiți.
  • Plec de fiecare dată cu o stare de leșin de la ANAF sau Taxe și Impozite. 
  • Recent, părinții mei s-au mutat în București și îmi amintesc cu drag de perioada copilăriei când plecam de acasă și absolut de fiecare dată îmi făceau cu mâna la fereastră. Cam așa se întâmplă și acum când plec de la ei chiar și la vârsta asta. 
  • Poate că asta am mai ciripit-o în grupuri restrânse însă mă simt o norocoasă că pot lua pulsul orașului la orice oră. Că printre bucuriile unui program flexibil la cele doua locuri de muncă, pot să mă scald în razele soarelui la orice oră. Căldura soarelui e o binecuvântare pentru starea mea de spirit. 
  • Sunt ipohondră. Da, și îmi aduc aminte perfect și momentul de prin școala generală când am aflat de acest cuvânt ce a pus stăpânire pe mine de-a dreptul. Empatia mă caracterizează foarte bine, și pot prelua ușor dureri, junghiuri, furnicături…simptome. Dar am aflat și că atunci când e o atmosfera bună, muzică și o gască de ispravă dansând și umblând creanga nu mă mai dor nici chestiile știute pe bune, cum ar fi durerile de genunchi, cap sau ochi. Dansul și drumețiile au fost  un bun tratament dintotdeauna. 
  • În tot timpul ăsta de 2 ani și jumătate de când m-am mutat în căsuța mea, este o singură trecere de pietoni care mi-a dat palpitații și experiențe la limită. Da, o trecere de pietoni cu un semafor intermitent care se vede de la o stație de metrou distanță în ambele sensuri, dar care rareori e băgată în seamă de șoferi. Așa că recunosc, am avut o perioadă în care făuream gânduri de răzbunare, pentru cei ce călcau accelerația când eu eram în mijlocul trecerii. 
  • În semestrul cât am fost studentă Erasmus in Aarhus, am pândit o bicicletă ramolită, ruginită și cu sticle de bere goale uitate în coș pe care am botezat-o ulterior Licurici și alături de care m-am plimbat în lung și în lat fără să fac măcar o pană. Am lăsat-o pe același principiu sa-și găsească în continuare un alt stăpân în campus.
  • Mă topesc atunci când aflu că oamenii știu să cânte la vreun instrument muzical. Ador instrumentele de percuție.  Imi amintesc și vreo doua piese de teatru cu muzică live absolut amețitoare.
  • Tot în Danemarca m-am îndrăgostit din nou de volei și de dormit sub cerul liber. Atunci când ziua s-a lungit vizibil, adică la ora 23:00 era încă lumină iar la ora 3.30-4.00 se lumina la loc ne-am decis să scoatem saltelele lângă terenul de volei și să rămânem la povești ca în tabără în mijlocul campusului.
  • Și desigur mai am si o cireașă de pe tort ca de obicei cu momente de prosteală surprinse ca la camera ascunsă. Adevaărul e că mi-am dorit din totdeauna să merg la cursuri de dans contemporan.

Cam în aceeași perioadă când am aflat de provocarea primită mi-au mai ieșit în cale și articolul scris de Alice Nastase, si mi-a placut enorm.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *