Sau cum se face ca mie Italia mi s-a cuibarit in suflet cu munti ascutiti care suna a pisiceala si nu cu pizza, paste si inghetata ca pentru toata lumea.
Vara ce a trecut a fost pentru mine intensa de-a dreptul si asta pentru ca fara prea mari batai de cap ”mi s-au pus pe masa” doua dintre cele mai faine planuri. Cel de care va zic acum cred ca era dintre cele mai bine ascunse in sufletul meu. Zic asta pentru ca Dolomitii se cuibarisera acolo inca de pe vremea liceului, cand aflam despre lantul asta muntos. Apoi gand de a merge acolo nu se cocea pentru simplul fapt ca nu as fi mers pur si simplu, turistic, pe la poale, ci imi doream in tacere sa merg chiar la viaferrata.
Ei bine, se anunta o plecare creanga de acasa de 12 zile, vor mai trece ani probabil, pana cand voi numi si eu ca toti oamenii plecarile astea, concedii. Cum sa zic, desi mi-am facut bagajul din timp, iar ture la munte cu via ferrata am avut anul asta ca un soi de antrenament, nu m-am documentat cu nimic inainte. Am primit intreaga tura exact ca pe o invitatie ghidata, cu o bucurie jucausa si un pic naiva. Adica, domnule, eu n-am miscat un deget. Gasca a fost restransa la 3 oameni, iar munca de cercetare pe umerii unuia singur, caruia ii multumesc.
Inainte de a lua rand pe rand traseele de via ferrata pe care le-am incercat, o sa-mi amintesc cu drag de seara cand, cu ultima geana de lumina, am ajuns in zona Corvara. Serpentinele, luminile ce se aprindeau pe la casute si varfurile impunatoare ale muntilor, ca o cortina de-o parte si de alta. Un soi de magie a Craciunului in plina vara. Acel cer gri care atarna cu nori pufosi, si incantarea ce-mi face sufletul sa tropaie si acum dupa 3 luni. Un pas in atemporalitate avand in vedere ca totul s-a scurs intr-o alta dimensiune venind cu darul de a ne umple buzunarele sufletului cu bucurie.
Imbratisez mai strans aventurile ce imi deschid in fata ochilor un loc anume intr-un mod mai putin uzual. Asa se face ca eu am descoperit Italia pentru prima data prin aceasta tura in Dolomiti si nu in ritmul clasic de Roma, Florenta, Toscana etc.
Din punct de vedere logistic ne-a fost mai la indemana sa mergem pana acolo cu masina, asa ca Fiesta a avut ocazia sa ne cante pe drum tot soiul de melodii. Mai ales ca eu, veverita, am pornit in primul meu road trip in afara tarii. wop wop!
Arabba a fost locul unde am ridicat steagul de cazare de unde am putut timp de 10 zile sa la cutreieram creierii muntilor. O statiune cocheta, micuta pe care am vazut-o mai mult la ceas de seara, ba mai mult am vazut-o spalata bine de ploi torentiale nocturne. #catsofarabba au fost la doi pasi de noi in tot timpul asta, mici , mari, vargate…de toate felurile.
Vremea e foarte importana atunci cand vine vorba de via ferrata. La prima vedere, prognoza cam facea dezordine in planuri insa, cu prezenta de spirit C. a reusit sa aranjeze piesele de puzzle pentru intreaga saptamana incat sa ne strecuram intre reprizele de ploaie si sa valorificam totul nemaipomenit.
De-a lungul saptamanii, avand in vedere faptul ca nu am pus osul la facut planul calatoriei, toate numele locurilor mi-au invadat memoria. Asa ca am facut zilnic recapitulare pana am reusit sa le retin. (un adevarat test acumsa le rememorez, nu?) Ferrate, munti, pasuri, varfuri, gondole.
Prognoza ne-a schimbat ordinea traseelor , asa ca a trebuit sa ne mulam dupa perioadele cu stanca uscata. Apoi a fost frigul, cum intra soarele in nori, cum imi aminteam ca doar sunt la munte, e normal sa fie frig si vara, nu? Nici ca sunt eu o friguroasa de fel nu mai este o noutate, de altfel.
Experienta m-a imbogatit tare mult, sunt tare recunoscatoare ca m-au dus picioarele in zone atat de frumoase. Dolomitii mi-au adus bucuria parcurgerii traseelor montane/via ferratelor in afara tarii cat si altitudinea de 3000+ in palmares, (ce cuvant pompos) .
Am sa mai las suspans insa, nu mult, cateva zile, pana sa va povestesc pe indelete cu ce m-a bucurat sau pus la incercare fiecare traseu in parte.
Drum bun, Ciresari!